Exercitii de transparenta

Un tinar domn in costum dungat si cravata, pe nume Ioan, se apropie de o fereastra inalta cu gratii, arunca o privire in strada si constata ca lumea e transparenta. Arborii erau transparenti, casele transparente si oamenii la fel.

Tinarul domn Ioan statea la fereastra si fuma, intrebindu-se daca lumea devenise intr-adevar transparenta sau doar i se parea lui ca devenise transparenta. Fumul de tigara plutea tacut peste arbori transparenti, peste case transparente si oameni transparenti, carora li se vedea sufletul. Un suflet mic si golas, ca o pasare jumulita pe aratura.

Ce ciudata e lumea, isi spuse tinarul Ioan si se retrase de la fereastra, intinzindu-se, asa imbracat cum era, pe patul sau de campanie.

Daca, isi zise el, fixind atent becul de 100 de wati din tavan (mereu il uita aprins si-i era lene sa se ridice din pat ca sa-l stinga), daca devin deodata transparent, ce se va vedea din mine? Ochii? Desigur, ochii vor deveni transparenti, nici acum nu sint departe… Miinile vor deveni si ele transparente, umerii la fel si, de asemenea, picioarele. Picioarele vor deveni transparente si se vor vedea doar acesti pantaloni dungati, pe care ii va flutura pe strazi vintul. In sfirsit, in sfirsit, sa lasam asta… Ne intrebam totusi, murmura tinarul Ioan, dar nu-si mai continua ideea, ci o lasa sa pluteasca asa, neterminata, in gol, intorcindu-si fata spre un interlocutor nevazut numit Iacob, care pe masura desfasurarii monologului sau se contura in aer, in dreapta sa, intr-un colt umbrit al camerei, nu departe de crucifixul de lemn sub care ardea o candela de bronz, devenind tot mai constient si prinzind substanta la fiecare cuvint al lui Ioan.

Se contura mai intii un pantof, apoi un crac al pantalonilor, apoi celalalt, o mina, apoi cealalta mina, un ochi, apoi celalalt ochi, apoi in intregime Iacob.

Da, spuse interlocutorul Iacob, pentru a-i atrage atentia lui Ioan asupra sa. Dar cum tinarul Ioan nu-l auzi sau se facu ca nu-l aude, interlocutorul Iacob zimbi semnificativ, rasucindu-si in aer mustata verde.

Tinarul pe nume Ioan statea intins in pat cu miinile  sub cap si isi continua monologul.

Ne intrebam, spuse el, aruncind o privire prin camera si, fixind crucifixul, uita ce avea de spus si dupa o pauza lunga, in care Iacob tusi in coltul lui, ca sa-si faca astfel simtita prezenta, tinarul Ioan trecu la o alta idee ce parea sa-l obsedeze in ultima vreme; raportul dintre viata si literatura. (Mereu putea fi auzit batind cimpii pe aceasta tema).

Viata si literatura, spuse Ioan, intinzindu-se cu placere in  pat  si pocnindu-si degetele deasupra capului, sint doua vase comunicante ce contin acelasi adevar si comunica intre ele printr-un orificiu invizibil, situat undeva jos, si care se inchide sau se deschide in functie de presiunea lichidului aflat in interiorul celor doua vase. Sau viata si literatura, continua Ioan, sint ca o clepsidra; viata se afla undeva deasupra, iar literatura dedesubt, astfel ca tot adevarul vietii se scurge in literatura si ramine acolo pina la sfirsitul tuturor veacurilor. Literatura, ca si moartea, fiind una din formele perfecte ale neantului. E scrisa pe si pentru totdeauna.

Sus, oamenii isi duc viata lor obisnuita; se nasc, cresc si mor, sint veseli sau tristi, disperati sau plini de bucurie si disperarea si bucuria lor, tristetea sau veselia se scurg in fiecare clipa, fir cu fir, incet si dureros, in literatura.

Da, spuse interlocutorul Iacob, si cind ultimul fir de nisip, care e viata, se va scurge, ce se va intimpla atunci?.

Va ramine doar literatura? intreba el. Asa, in neant, ca o forma a neantului?

Tinarul Ioan isi lasa o mina in jos de pe pat si lua o carte prafuita ce zacea pe parchet.

Desigur, spuse tinarul Ioan si incepu sa rasfoiasca absent cartea. Doar daca nu se va gasi o mina care sa rastoarne…

Ce? intreba , mingiindu-si  barbuta verde, Iacob.

Clepsidra, spuse tinarul Ioan. Si atunci tot ce s-a scurs in literatura se va scurge inapoi, si pina la sfirsitul veacurilor.

Dar de unde se va ivi aceasta mina? spuse interlocutorul Iacob. Din neant?

Din neant, spus tinarul Ioan, inchizind incet cartea si punind-o jos, pe parchet.

Si a cui va fi aceasta mina, nu cumva a ta, tinere? spuse Iacob.

Poate chiar a mea spuse tinarul Ioan.

He, he, rise interlocutorul Iacob, mingiindu-si din nou barbuta. Dar ia zi-mi, adauga el, ce legatura au astea cu transparenta?

Ce anume? intreba tinarul Ioan.

Clepsidra, nisipul, mina din neant… In fine, toata dizertatia ta albastra despre viata si literatura.

S-ar putea sa aiba oarecare legatura, spuse tinarul Ioan.

Nu vad nici una, rise interlocutorul Iacob. Chiar nici una.

Tu nu vezi, spuse tinarul Ioan, pentru ca nu poti vedea. Si nu poti vedea pentru ca adevarul si literatura sint transparente. Si fiind astfel, nu se pot vedea, ca doar poti vedea prin ele.

Pe mine ma vezi, continua Iacob, pentru ca nu sint transparent. Daca as deveni transparent, conchise el, ti-as disparea din vedere. Tu ma privesti prin prisma celor doua adevaruri: adevarul vietii si literatura. Mai mult prin ultima prisma, spuse Ioan.

Caci, pare-se, continua el, tot adevarul meu s-a scurs in literatura. Si acum, adevarul meu e literatura sau, daca vrei, literatura. Iar tu nu esti decit un personaj coborit din ea. Asta-i!

Si spunind acestea, tinarul Ioan arunca o privire in dreapta sa, spre locul unde se afla interlocutorul Iacob, dar nu-l mai vazu pe acesta si asta fiindca la ultimele cuvinte ale lui Ioan interlocutorul Iacob se facu transparent si se topi in cer.

Ati vazut? spuse tinarul Ioan. Apoi se scula din pat si se duse la fereastra, isi aprinse pipa si privi jos, in strada, unde o mare de oameni se agita facind exercitii de transparenta, care constau din stat in cap, filfiit din miini si bitiit din picioare.

Stind in cap, filfiind din miini si bitiind din picioare, marea de oameni, pe masura ce faceau aceste exercitii, devenea transparenta si se transforma intr-o adevarata mare.

Intr-o mare in care nisipul erau ochii, perlele dintii inclestati de frig sau de frica abisului, bratele tentacule, gurile pesti, urechile alge, plaminii scoici, stomacurile caracatite, ficatii meduze, capetele nori, norii pinze, bratele visle si picioarele valuri… Valuri izbind neincetat tarmul. Un tarm intins si golas, ca o pasare jumulita, la capatul caruia se puteau vedea un pat ingust de campanie, un scaun inalt pe care se bitiiau doua picioare subtiri si paroase, terminate cu copite; o fereastra prevazuta cu gratii, in cadrul careia filfiiau in briza marii un costum dungat si-o cravata. Apoi, ceva mai incolo, intr-un colt al peisajului, sub un crucifix, se contura o clepsidra ciudata, in interiorul careia oamenii se nasteau, traiau si mureau, isi duceau viata lor zilnica, bucurindu-se si intristindu-se, iar bucuria si tristetea lor se scurgea, in fiecare clipa, fir cu fir, incet si dureros, in literatura.

Si in rest, nimic.

Si in rest, liniste.

Si in rest, filfiit de aripi si filfiit de miini.

Si apoi iar liniste.

Si apoi nimic; adevarul si literatura.