Faust de Sokurov

In incheierea Festivalului de film experimental de la Bucuresti a fost proiectata ultima realizare a lui Alexander Sokurov. Nu mi-am imaginat ca filmul mitului faustian ar putea avea alta intentie decit transmiterea compromisului cu diavolul: senzatii si sentimente ilustrind clar atractivitatea raului, mai departe – dilema plus-valorii pentru natura umana sau raul ca element caracteristic. E o idee viu ilustrata in textele faustiene.

Prin natura lor, ecranizarile se raporteaza la actul creator initial, ceea ce nu inseamna ca spectatorul va face neaparat la fel. Doar un public familiarizat cultural cu textul si/sau cu re-interpretari spectaculare va trata Faust-ul lui Sokurov intr-un peisaj mai larg decit filmul insusi, judecata migrind, insa, spre puncte de vedere estetice. Si asta in contextul in care Sokurov nu-si propune sa sara calul la modul real, sa faca taitei din Faust, sa-l faca Oedip cu motociclete si tirani comunisti, Alba-ca-zapada porno sau povestea celor 3 Magi, partea in care traversau desertul spre Maria.

Sokurov il ia pe Faust, il imbraca in haine de epoca si-i ataseaza un diavol care pe sub costum poarta o larva, iar la spate un penis de cauciuc. Regizorul si-a propus sa ilustreze atmosfera cosmaresca a pactului prin dialogul constant dintre Faust si Mephisto, filmat uneori cu efect de oglinda distorsionanta. La bodega, Mephisto face sa curga vin din piatra seaca. Prin mina diavolului, Faust raneste de moarte un soldat. Regia lui Sokurov are o ciudata calitate nedramatica, si nu ma refer aici la atentia pe detaliu, de obicei asociata cu evitarea conflictului macro. Secventele se succed cu respiratie egala, monotona. Dialogul continua netulburat. Faust si Mephisto se plimba dintr-o situatie in alta urmariti indeaproape, insa nu expresiv-indeaproape si nici de departe, perspectivistic; in general in planuri americane, planuri intregi, teatru tv cu steady-cam. O ameteala rece, fara personaje. Faust, din filmul lui Sokurov Faust, nu e omul care sa fiarba de inutilitatea cunostintelor adunate si de dragul primei adolescente care spala rufe in drum. E doar un actor cu un text. In tripul lui „ametitor" dintr-o secventa intr-alta, Sokurov nu considera necesar sa ilustreze in vreun fel dimensiunea umana a dilemelor lui Faust. Batrinul cercetator e un personaj afectat de singuratate si lipsa de sens. Acestea sint probleme sufletesti intilnite oricind, oriunde, nu doar in Faust-ul lui Goethe, ecranizat de Sokurov. Cum vorbim despre ele? De ce apar? Ce facem in fata lor? S-ar fi putut incerca un raspuns, fie si pe baza mitului faustian. Regizorul rus e, insa, interesat doar de text si de o conceptie regizorala pe cit de absconsa, pe atit de inexpresiva. Caracterul profund uman al mitului dispare, iar persoanelor care nu il au inca pe Faust in ele Sokurov nu le transmite prea mult. Filmul e doar o platforma de interpretare, ce se raporteaza la alte ecranizari. Un joc intre Sokurov si precedenti, obiect de studiu pentru pasionati.

Cel mai just tratament primit de un film care-si ignora publicul e sa fie ignorat la rindul lui. Inteleg procesul adnotarii, sint deseori tentat sa interpretez si o fac, fara sa vreau, zi de zi. Tocmai de aceea nu incurajez acest tip de academism steril, care se mindreste cu nivelul de cultura, insa comunica putin si cu zgircenie. E o atitudine fundamental elitista, menita sa adinceasca ruptura dintre filmul „cultural" si nevoile pentru care cinema-ul a fost inventat: arata-mi ce simt, arata-mi ce nu vad.