Feudalii vechi si noi

Feudalismul nu a disparut, asa cum ii invata pe elevi autorii de manuale, ci este tinut in viata prin grija unor sofisticate mecanisme de conservare a unor subterane energii colective. La prima vedere, fenomenul pare bizar, daca admitem ca in invatamint lucreaza foarte multi oameni de isprava, insa acestia nu pot sau nu vor sa le tina piept neispravitilor care fac jocurile.

Cine este, totusi, atent la detalii, poate observa ca, in invatamintul autohton, comportamentul institutional dominant plastografiaza legaturile dintre suzeran, vasali si clasa muncitoare. Cu alte cuvinte, vremurile s-au schimbat, dar apucaturile, ba. Cu toate acestea, exista diferente notabile intre nobilii de ieri si arivistii de azi. Tinerele sperante ale educatiei ciocoiesti nu mai au nevoie de singe aristocratic, ci de trei atuuri care asigura o ascensiune rapida in ierarhie: o limba zaharisita cu mierea linguselilor trimise zilnic stapinirii si parfumata cu otravuri fine, bune pentru paralizarea supusilor naravasi, o serie de cursuri de "management educational" (ce teribila ironie, nu?) si o activitate didactica rodnica si nepatata de noroaiele care insufletesc periodic ulita scolii fara termopane si tehnologie hi-fi, de la Cucuietii din Deal.

Pentru a capata o imagine asupra fenomenului, sa dam ca pilda examenul de titularizare si sa ne imaginam ca un proaspat absolvent de facultate, dornic sa ia in spate crucea de profesor, paraseste agora universitara si bate la poarta Inspectoratului Scolar Judetean. La patrunderea in ograda ISJ, primul lucru pe care il poate remarca "bobocul" fascinat de arta profesoratului este cirdul urias format de alti semeni, unii mai tineri si mai agitati, altii mai trecuti si mai ridati, cu fete modelate dubitativ si cu penajul deja prafuit de naveta, de viata la tara sau de alte neprevazute, dar trecatoare greutati ale vietii. Cu totii stiu ca posturile la oras sint admirabile, dar ca lipsesc aproape cu desavirsire si, in consecinta, se consoleaza cu ideea ca excursia zilnica cu trenul, cu maxi-taxi sau cu rata de cinci dimineata nu poate fi decit o experienta ziditoare de suflet si saditoare de virtuti. In cladirea pe care cirdul aproape ca o inconjoara traiesc niste fiinte inzestrate cu harul dosarului si cu darul primitului, in fata carora e bine sa te ploconesti cind li te adresezi, plecind cu infricosare ochii spre glie: "Sa traiti, dom’ inspector!" sau "Saru’ mina, doamna inspectoare!".

Stim cu totii ca inspectorul X si inspectoreasa Y sint profesori, dar alt fel de profesori. Profesori-suzerani. In marea ei bunatate, soarta le-a dat lor drepturi inalienabile: de a administra examenele nationale, de a gestiona posturile didactice vacante, de a verifica, in timpul anului scolar, cit de competenti sint unii si altii, cine se cade sa fie pedagog sau director de scoala (noua) etc. Enumerarea indestulatoarelor osteneli si beneficelor responsabilitati ar putea continua.

In mintea bobocului infipt cu nasul in usa atent gravata cu insemnele puterii, Inspectorimea Sa pare o fiinta mesianica, caci, nu-i asa?, ce alt motiv ar avea – in afara de relatia privilegiata cu cei de sus – pentru a se lasa atit de mult, ba chiar prea mult asteptata? Si-apoi, privirea severa si pasul mustrator cu care apasa pe hol, inainte de a patrunde in biroul din care raspindeste anateme si indulgente, sugereaza clar ca "pufuletul" cu dosarul indesat sub aripa sau in sacosa de un leu iroseste timpul prea pretios si prea politic jalonat al Eminentei Sale.

Ca orice stapin uns, pupat si lins, Excelenta Sa are in directori aliati de nadejde. Stim cu totii ca directorul X’ si directoarea Y’ sint tot profesori, dar alt fel de profesori. Profesori-vasali. Pentru ca fura ascultatori si se inchinara cu multa rivna la Sfintul Oiro cel Mare (protectorul celor slabi, dar cu functii de conducere), vasalii primira de la stapinire arii curriculare manoase si indeletniciri banoase, sa fie nu doar ale lor, ci si ale urmasilor lor si ale urmasilor urmasilor lor. Ba mai mult, zapciii educatiei se ingrijesc cu exagerata harnicie de doua ocupatii, colaterale meseriei: 1) reducerea indicelui de risc al investitiilor stapinirii si 2) stabilirea birurilor pe care trebuie sa le plateasca nerabdatorii ocupanti ai unei catedre vacante. Inspirata, literalmente, de versetul "celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, si ce are i se va lua", directorimea mazileste suplinitori, stringe darile pe care se cladeste prosperitatea Casei de X’ sau de Y’ si aduna cotele care alina suferintele simoniace ale inspectorimii. Nu stiu daca e adevar sau poveste, dar umbla vorba ca, pentru a nu mai ramine repetenti si anul acesta, aspirantii la postul de titular in invatamint ar trebui sa zornaie discret punga cu trei mii de euro-techini spre a primi obladuirea Cancelariei. O parte din dar, ati ghicit, ajunge la Inspectorimea Sa, pentru a tine mai departe ochii inchisi si urechea atenta la incantatia impotriva fricii de Dumnezeu si de DNA.

Mai presus de toate, vasalii se indeletnicesc cu solomonirea posturilor vacante. Putem oferi un exemplu personal? In urma cu sapte ani, cind eul meu profesoral a devenit suplinitor la Liceul "Al.I. Cuza" din Tatarasi, in scoala erau libere doua posturi la catedra de limba si literatura romana: unul, al domnului inspector X (a fost o onoare pentru mine sa ii tin locul!), pus pe lista ISJ, si altul, nestiut si nelistat, care a fost, in cele din urma, impartit, sub forma de ore suplimentare, de distinsele doamne profesoare care mi-au fost temporar colege. In aceeasi vreme, la ceva timp dupa inceperea anului scolar, a venit la liceu si o simpatica profesoara de limba straina, care obtinuse, la inceput de octombrie, "un post vacant", desi suplinitorii isi primisera posturile inca din luna august. Cred ca a fost o faptura foarte, foarte norocoasa! Am, insa, toate motivele sa presupun ca practici imorale precum dosirea si/ sau atribuirea mascata a posturilor stau la temelia mecanismului de atragere a favorurilor de tot soiul. Imi inchipui ca o verificare atenta a normelor didactice ar scoate la lumina mult mai multe locuri vacante decit cele deja trecute pe listele oficiale.

Acest ultim aspect, numit eufemistic "criza de posturi", lamureste si pozitia celor din urma personaje imaginare din feudalismul educational post-mioritic. Profesorii-robi. Stim ca domnul sau doamna Escu sint profesori de rind, pentru ca i-am vazut la rind, la inspectorat sau sprijinind usa domnului director X’. Ei reprezinta veriga cea mai de jos a lantului slabiciunilor care sufoca educatia. Pentru ei nu exista decit o singura porunca: "Ai, dai, n-ai, tot dai!".

In consecinta, darea lor de mina este aproape proverbiala. Dau la examenele de (ne)titularizare, dau la inspectiile de definitivat sau de grad, dau la lectiile deschise, dau tuturor, pur si simplu, dau. Ei sint donatorii multi si nestiuti care alimenteaza gurile, frigiderele si portofelele celor de deasupra. Avem, iata, de-a face cu trei clase de sorginte medievala. Inspectorimea dicteaza si semneaza. Directorimea executa si incaseaza. Profesorimea da si primeste, ca la box. Capitalismul transparent e un moft european, traditionala economie subterana functioneaza ireprosabil. In aceste conditii, epilogul nu poate fi decit lautaresc, in acord cu aceste timpuri noi: "Hei, candidatule, suflet pierdut,/ ai ceva pentru mine, ma astepti un minut ?/ spaga luceste discret sub hrisov,/ asta e scoala, feudalii sint mov".