Ibraileanu, azi

La Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza" din Iasi a aparut, intr-un tiraj mai degraba simbolic, un volum remarcabil: G. Ibraileanu, Scrieri alese. Masivul tom, ingrijit de Antonio Patras si Roxana Patras, recupereaza si integreaza in peisajul cultural actual cele mai importante dintre contributiile mentorului revistei „Viata romaneasca". Miza declarata a editorilor a fost de a repune in drepturile firesti personalitatea creatoare a celui „mai important critic roman de la inceputul secolului trecut", iar efortul lor admirabil aduce in atentia celor interesati citeva aspecte asupra carora vom insista in cele ce urmeaza.

Efigia culturala a lui Ibraileanu a suferit, in timp, mutatii si mutilari, unele rezultate din imaginea de „conservator" pe care unii dintre contemporani si urmasi i-au faurit-o, mai mult decit ar fi dorit, poate, insusi autorul Spiritului critic in cultura romaneasca, altele, sub focul si sabia vremurilor totalitare. Ceea ce a supravietuit capriciilor lumii si menghinelor ideologice nu este nicidecum in masura sa-l multumeasca pe cititorul dornic sa afle mai mult despre criticul emblematic al Moldovei.

Cenzurate, dogmatizate, rastalmacite, scrierile lui Ibraileanu nu au avut ragazul sa se fixeze statornic si dincolo de timpul lor, ci au parcurs, mai mult de nevoie decit de voie, traseul nefiresc de la libertate la constringere. Omul s-a pierdut odata cu opera. Astazi, cei mai multi dintre scolari stiu ca Ibraileanu a trait cindva, ca a scris ceva critica si ceva literatura si ca a fost atit de important incit numele sau a ajuns pe garduri (ca nume de strazi) si pe cladiri (ca nume al unor institutii de invatamint). Sa adaugam acestui biruitor cliseu al ignorantei si altele, care ar trebui mai temeinic puse in circulatie:

Ibraileanu a fost un om al vremii sale. Gazetar, critic, scriitor, profesor universitar (unii scolari vin la Universitate si se intilnesc cu numele lui in orar, pe sagetile de orientare, pe placutele cu denumirile salilor de curs), acestea sint doar citeva din atributele unei personalitati schematizate cu vrednicie. De fapt, lectura volumului ingrijit de Antonio Patras si Roxana Patras demonstreaza ca Ibraileanu a fost un adversar al conformismului, o fire straina de plictisul dogmelor. Foarte informat, inzestrat cu un condei a carui precizie fina indica o curiozitate nesatioasa, dar ale carei aparente se manifesta discret si temperat, Ibraileanu a excelat in problematizarea cotidianului (ceea ce l-a si micsorat in ochii unor scormonitori ai ideilor literare).

Solemn in disputele cu adversarii, ingaduitor cu fierberile pasiunilor, ironic fata de lipsa de stil si de gust, nostalgic si retinut in explorarea intimitatii, amuzant in speculatia de dragul speculatiei, acest om a tesut cu migala, prin fiecare text, o lume de oglinzi ale personalitatii. Gazetaria sa este o sursa de bucurie intelectuala pentru cititorul de buna credinta. Iata, de exemplu, cum criticul, cititor cult, darima cu buna stiinta statuia criticului, pe seama foloaselor trase de „cetitorul cult": „Criticul are blestemul de a nu se putea desfata cu o opera in chip firesc, caci el, odata ce incepe sa ceteasca o carte, o ceteste ca un judecator, cu constiinta ca trebuie sa o judece, sa dea un verdict de condamnare sau de achitare. O ceteste constient de impresiile si de cauza impresiilor sale, intr-o nefireasca stare de dedublare. (…) Aceasta nenorocire nu o are cetitorul cult si om de gust. El juiseaza de opera. El savureaza fructul, fara sa-l chinuiasca intrebarea din ce clasa face parte arborele care l-a produs, fara atitudinea abstracta de a-si analiza impresia si a o justifica, a o clasifica in cutare categorie psihica sau estetica etc." (p. 456).

Ibraileanu a trudit cu mult folos la scoala studiilor de filologie si lingvistica istorica. Din acest punct de vedere, personalitatea sa a urmat cursul natural al devenirii carturaresti. Filozof „de breasla lui", cum il descrie, intr-o epistola, severul Alexandru Philippide, el a practicat, cu entuziasm si pricepere, si o critica „lingvistica" de foarte buna calitate. Atentia acordata limbajului nu este accidentala daca se tine seama ca Ibraileanu a colaborat, sub indrumarea aspra a lui Philippide, la intocmirea fiselor pentru marele dictionar al limbii romane (proiect lexicografic incheiat abia in epoca noastra), de unde, probabil, va fi invatat mai mult decit tainele chirilicelor. Consideratiile lui Ibraileanu despre limba literara ar merita, poate, un spatiu aparte in economia operei sale, intrucit ele evidentiaza un spirit lucid, cu judecata clara si de anvergura. In registrul mai mic al studiilor de factura monografica, evaluarea „limbii" autorului capata adesea rol esential in fixarea proiectiei interpretative. Numele proprii in opera comica a lui Caragiale ramine studiul exemplar pentru profesarea unei asemenea metode interpretative, mai fidela textului si mai putin tributara impresiei.

In tinerete, Calinescu a fost filolog in toata puterea cuvintului, iar Tudor Vianu a transformat critica „lingvistica" in directie de sine statatoare. De ce nu l-am aseza si pe Ibraileanu in aceasta distinsa familie de spirite rafinate ?

Ibraileanu este, prin litera si spirit, un om al Iasilor. Am gasit, in numarul 20 din 2001 al revistei „Romania literara", un portret excelent, semnat de Mihai Zamfir („Aniversare G. Ibraileanu: Emil Codrescu fata cu socialismul"), din care imi permit sa citez: „De extractie foarte modesta, nascut la Tirgu Frumos (asezare de-a dreptul mizera), educat in cea mai adinca si mai prafuita provincie moldava, la Roman, Bacau si Birlad, viitorul critic poseda insa o subtilitate nativa si vocatia ireprehensibila de a taia firul in patru; a stapinit L’esprit de finesse din clipa cind a deschis, intelectual, ochii. Stravechea rasa orientala pe care o continua isi spunea, prin el, ultimul cuvint". Frumusetea acestui portret in care tremura vie lumina unei vieti din trecut poate fi descoperita si intregita astazi prin lectura volumului ingrijit de Antonio Patras si Roxana Patras.