Intilnirea cu Mircea Dinescu

 Inceputurile carierei mele literare sint destul de tulburi. M-am construit destul de greu si nici acum nu m-am terminat de construit. Nu am gasit in preajma omul ca sa-mi arate directia in care trebuia sa merg. Am bijbiit mult timp prin intuneric, nestiind exact care-i chemarea mea. Simteam in mine o forta care ma impingea spre rampa. Desi nu scrisesem nimic consistent, aveam ferma convingere ca sint unul din cei mai importanti poeti contemporani….

Am debutat, in presa, destul de greu, atit din pricina modului meu de a fi, dar si din pricina stavilelor pe care le punea atit sistemul, cit si oamenii care il reprezentau. Am batut la usile mai multor redactii: s-au deschis cu greu. Unele au ramas inchise pina la debutul in volum. Dupa debutul in volum, barierele au cazut si, deodata, peste noapte, am devenit mai cunoscut decit multi din cerberii literari care pazeau cu strasnicie intrarea in cetatea literaturii. Din vremea acestor tatonari am pastrat, totusi, multe amintiri amuzante, dar frumoase. Una dintre ele e legata de Mircea Dinescu. Era prin 1976-77. Lui Mircea Dinescu tocmai ii aparuse cel de-al treilea volum de versuri, Proprietarul de poduri. Poetul se bucura de un succes nebun. Citind cronicile din gazete, am facut rost de volum si l-am citit. Volumul mi-a placut. "Iata un poet adevarat, Nichita Danilov, mi-am zis. Un poet care ar putea sa ajute… Cred ca ar fi bine sa-i trimiti un grupaj de versuri. Sau poate sa de duci personal la el, la redactie, si sa-i arati versurile tale… "De ce sa ma ajute?" m-am intrebat. "Cum, de ce? mi-am zis. Cum de ce? Pentru ca scrii bine. La fel de bine ca el. Poate chiar mai bine. Si daca te-ar ajuta, ai avea succes… Cauta-l si arata-i versurile tale…" Scrisesem atunci un ciclu de versuri care imi sunau al naibii de bine in ureche… Nu puteam scapa nici zi, nici noapte de ele… Le recitam in gind, intrind intr-o stare hipnotica. M-am framintat asa vreo luna, intorcindu-mi versurile si pe o parte si pe cealalta. Cind intram intr-o stare euforica, cind cadeam in depresie. Nu mai aveam rabdare. Trebuia sa ajung neaparat la Dinescu. Intr-o zi m-am hotarit. M-am dus la ai mei si le-am cerut bani pentru avion. Parintii mei erau oameni destul de instariti. Ei mi-au subventionat studentia prelungita. Tata s-a uitat la mine si mi-a dat trei mii de lei. O suma rezonabila. Atunci mi-am facut repede bagajul, m-am urcat in primul avion ce decola spre Bucuresti. Era primul meu zbor cu avionul. Mai ceva decit un debut literar. Am trecut prin emotii mari cind avionul s-a desprins de pe sol, dar dupa ce am comandat cincizeci de coniac emotiile s-au estompat si totul mi se parea incintator. Norii, privelistea cimpiei, a muntilor Carpati, soselele si riurile ce sclipeau ca niste fulgere pe sol, lacurile si acoperisurile caselor, ca niste cioburi de oglinzi la mare departare. Nu cunosteam prea bine Capitala. Dar de la aeroport la Casa Scinteii, unde se aflau redactiile revistelor literare, nu era prea greu de ajuns. Intrebind precipitat in stinga si in dreapta, pentru a ma asigura ca merg in directia cea buna, la ora zece eram deja la redactia "Luceafarului". Am intrebat acolo de Mircea Dinescu. Cine il cauta? Il cauta poetul Nichita Danilov, din Iasi. Femeia de serviciu, dar si secretara m-au privit cu suspiciune. Eram extrem de colorat. Purtam un sacou de vara, in carouri, de care eram incintat, avind toate culorile curcubeului. Aveam plete, barbison, semanind cu un salbatic, desprins parca din oastea lui Gingis Han, imbracat, desigur, in costumatie moderna. Sau chiar post-moderna. (In paranteza spun ca, spre uimirea mea, dupa trei decenii de la acel eveniment, l-am intilnit la Bucuresti, de data aceasta la socrii lui Mircea Dinescu, pe Evgheni Evtusenco, care, la virsta de 75 de ani, era imbracat la fel de colorat cum ma imbracasem eu pentru intilnirea cu Dinescu…. "In Siberia, a explicat poetul, unde mi-am petrecut copilaria, cresc cele mai splendide flori. Am imbracat acest sacou in cinstea lor." Dar eu, m-am intrebat atunci, de ce ma imbracam atit de colorat? Nu cumva si in Bucovina, unde m-am nascut, florile erau la fel de proaspete ca si in tinuturile pomenite de poet? Sau poate, cine stie, stramosii mei au trait sau au avut parte de un exil siberian?!)… Tinuta mea, desigur, a stirnit rumoare pe holurile redactiei "Luceafarului", unde lucra Mircea Dinescu. Nu numai secretarele, dactilografele, dar si redactorii si-au facut, chipurile, de lucru, trecind pe linga banca unde ma asezasem, studiindu-ma din coada genelor. Cum stateam asa, meditativ, dar foarte sigur pe mine, la un moment dat s-a apropiat un tinar care m-a intrebat daca ma poate ajuta cu ceva. Era Dorin Tudoran. I-am spus ferm ca nu. Il asteptam pe Dinescu. Numai el imi putea rezolva problema debutului poetic. A aparut, dupa un timp, si poetul Cezar Ivanescu. Si m-a intrebat daca imi poate fi de folos. Apoi Grigore Hagiu si Ion Gheorghe, care raspundea de poezie. I-am refuzat pe toti, spunindu-le ca il astept pe Mircea Dinescu.

Dinescu a aparut cam pe la orele prinzului. Era imbracat foarte elegant, intr-un sacou de velur castaniu, cu reflexe stacojii, cu o camasa asortata si pantofi la fel. A intrat in birou, salutind dezinvolt redactorii ce stateau asezati pe scaunele lor. "Mircea, te asteapta un tinar poet din Iasi," l-a informat, pare-se, Dorin Tudoran. "Vine cumva cu o recomandare de la Emil Brumaru?" Nu, veneam fara nici un fel de recomandari. Nu aveam nevoie de ele. Versurile pe care le aveam in geanta erau recomandarea mea. Pe Brumaru, de altfel, nici nu-l cunosteam atunci. Iar calestile de fluturi si de melci impotmolite pe drumuri pavate cu bulion nu ma incintasera prea tare. "Sa vad poeziile, batrine," a zis Mircea.

Toti ceilalti, in semn de discretie, parasisera biroul. Ramaseseram doar noi doi, asezati fata in fata, pe doua scaune lucioase. I-am intins dosarul. Poetul a citit cu atentie poeziile. A facut mici observatii din loc in loc. Nu multe. Apoi, la sfirsit, a inchis dosarul si a exclamat: "Ai talent, batrine…" Asta asteptam sa aud. Nu-mi trebuia mai mult. A venit insa in curind si dusul rece: "Poeziile tale imi plac, a continuat Dinescu, au ritm. Au metafore frumoase. Numai ca apare o problema. Eu nu ti le pot publica, din simplul motiv ca, la «Luceafarul», de poezie se ocupa Cezar Ivanescu, cu care, din pacate, nu sint in relatii tocmai bune… Mergi la el, poate il convingi…" Vazindu-ma ca ma incrunt, poetul zise: "Cam asa merg treburile in viata literara. Poetii se mai si cearta intre ei… Intelegi?" Nu, nu prea intelegeam. Nu intelegeam nici ca se cearta, nici ca nu ma poate ajuta sa public un poet fata de care aveam toata admiratia. Nu-i admiram pe multi…

Simtind dezamagirea mea, poetul se gindi sa-mi intinda o mina de ajutor: "Te invit sa citesti in cenaclu si te voi publica la rubrica de cenaclisti…" "Sa citesc la cenaclu? am spus ridicindu-ma in picioare. Eu am venit sa public, si nu sa ma produc in public…" "Cum crezi, batrine, oricum, eu iti urez succes…". Probabil ca Dinescu miza pe faptul ca o sa ma razgindesc si am sa-i accept propunerea, care era rezonabila, onesta. Nestiind cum stau  lucrurile, mi s-a parut ofensatoare.

Am parasit biroul fara sa intorc capul, murmurind, totusI, ceva de genul: "Eu sint geniu, eu nu citesc intr-un cenaclu…" Mircea a iesit pe hol si a strigat dupa mine: "Geniu am si eu… Adu-mi poeziile inapoi si ti le public…" Am refuzat, plecind val-virtej din redactie… De atunci ne-am intilnit de mai multe ori si ne-am imprietenit. Mircea se amuza de fiecare data cind isi aduce aminte de aceasta scena. "I-auzi… Vine unul de la Iasi imbracat mai fistichiu decit un curcubeu si-mi zice ca are geniu…, cica are geniu… Dar eu unde sint, musiu?" Mai tirziu, Mircea m-a ajutat mult. I-am ramas recunoscator… Ii urez si va urez tuturor un Paste Fericit si multa liniste in suflet. Domnul sa va calauzeasca pasii pe calea spre lumina…