Istoria la tribunal

Dupa cum bine se stie unanimitatea este idealul si norma dictaturilor. Societatile democratice, in schimb, pentru care adevarul revelat nu exista decit in biserici, traiesc (aproape periculos!) din marile sau micile controverse publice. Uneori induse, artificiale, alteori reale, ecou al pluralismului natural din societate, acestea anima, ritmeaza viata publica. Uneori in exces, s-ar zice. Cind totul este pus in discutie, dezbaterea publica pare ca devine o muzica pentru surzi. Oricum, controversele intretin pasiunea democratica si pasiunile politice in general. Nu intimplator, democratiile ne apar adesea ca un spectacol, adesea gratuit, care oboseste si deprima.

Franta este poate modelul absolut in aceasta privinta. Mai cu seama odata cu emanciparea „opiniei" de la sfirsitul anilor saizeci, cind „strada" a devenit la fel de importanta din acest punct de vedere ca si parlamentul sau presa. Privit din afara, peisajul seamana uneori a vorbarie contraproductiva. S-ar putea sa nu fie vorba insa doar de cunoscutul spirit rebel francez, ci si de un semn ca opinia publica este vie si societatea civila activa.

Fapt este ca istoria marilor controverse publice este plina de invataminte. In aceasta vara, ziarul Le Monde a avut ideea de a le trece in revista intr-un lung serial. Inceput cu disputele provocate de „noii filosofi" din vara lui 1977, acesta poate fi citit ca o veritabila istorie intelectuala a Frantei recente, care ne aminteste putin de clasica Istorie a pasiunilor franceze a lui Theodore Zeldin. In plus, publicul de pe net, resemnifica prin actualizare si adesea supra-interpretare aceste fragmente de trecut.

Ultimul episod aparut pina acum se refera la procesul Papon, din 1998. Un eveniment complicat, extrem de intens trait in epoca sa si care in acelasi timp, in mod ciudat, ne pare astazi foarte indepartat, aproape strain. Maurice Papon fusese functionar de prefectura in timpul regimului de la Vichy si mult timp a trecut drept un apropiat al rezistentei. De altfel, dupa razboi a ocupat mai multe demnitati publice, incheindu-si cariera ca ministru al bugetului in 1981. Procesul sau avea loc in linia directa a unui sir de procese de acest fel din epoca: al lui Klaus Barbie (cunoscut drept: „calaul din Lyon"), si mai ales Paul Touvier, un functionar inalt al Regimului de la Vichy. Culpabilitatea acestora fusese mult mai clara insa. Papon nu s-a ascuns nici o clipa. Dimpotriva: a avut o cariera publica remarcabila. Acuzat de complicitate la deportarea a 1600 de evrei in anii ocupatiei germane, a fost condamnat la zece ani de inchisoare si interzicerea drepturilor civile. Avea 87 de ani. Va fi eliberat din inchisoare dupa numai trei ani din motive umanitare.

Cazul sau este cel mai lung proces din istoria recenta a Frantei. Numai audierile au durat 94 de zile, rechizitoriul 12 ore, iar pledoariile au tinut 60 de ore in total. De ce asa tirziu? Indepartarea in timp nu facea oare procesul inechitabil daca nu anacronic? Dupa cum observa cineva, era procesul cuiva care era singurul contemporan al evenimentelor. Apoi, complicitate, ce vrea sa spuna in acest caz? Papon nu fusese decit un functionar, nici prea vinovat, nici prea important.

Publicul a sustinut in general acest proces. Multi au vazut in cazul Papon o forma de expiere publica pentru un rau mult timp ascuns. Procesul venea de altfel dupa gestul lui Chirac care recunoscuse in 1995 culpabilitatea morala a statului francez pentru persecutiile antisemite din timpul razboiului. Era insa pentru prima data cind tema aparea fie si implicit intr-un tribunal. Insa dincolo de condamnarea unui regim sau chiar a unei epoci, era imposibil sa nu vezi aici mai ales raul in banalitatea sa universala. Care sint limitele datoriei de serviciu ale unui functionar? Poti fi ca simplu cetatean iresponsabil, in raport cu crimele din jur? Procesul lui Maurice Papon a fost cel al unui om obisnuit, care vorba unui ziarist american, n-a fost nici bruta, nici criminal: o lectie de viata!

Mie insa acest caz mi s-a parut o lectie civica mai ales: despre cum se poate face „justitie istorica", respectiv, cum se pot transforma in dosare judiciare fapte care nu mai au o legatura directa cu prezentul. Faptul ca, fie si dupa o jumatate de secol, cineva poate plati pentru acte care trecusera complet neobservate mult timp, poate fi si periculos dintr-o anumita perspectiva dar si sanatos din punct de vedere civic. Arata oricum o societate cu repere morale solide.

In acelasi timp, aceasta nu s-a produs de la sine. A trebuit sa treaca jumatate de secole si mai bine pentru ca opinia publica franceza sa accepte ca pe o datorie procesul regimului de la Vichy, vazut nu ca regim colaborationist, ci ca un regim responsabil de politici genocidare. Transformarea acestei teme intr-o chestiune de acord public cvasi-spontan se datoreaza actiunii perseverente si voluntare a unor activisti ai memoriei (numiti uneori in deridere: memornici!), care au cultivat decenii de-a rindul memoria acestei catastrofe istorice, ca si a istoricilor profesionisti. Fiecare in registrul lor a recompus fapte si a stabilit vinovatii individuale, pe baza carora a fost posibila inceperea actiunii penale propriu-zise. Justitia ca sistem nu functioneaza cu bune sentimente.