Iubire de marca

Relaxa de la Mizil, tenisi de Dragasani, Pegas si Mobra din Zarnesti; becurile de la Fieni. Masina de cusut Ileana e primul artefact din film, iar omul cel mai apropiat de ea – o doamna fost fotograf industrial in fabrica producatoare. Dac-o aveai pe Ileana din Cugir, erai cineva – cam aceleasi cuvinte care descriau (critic), in biblia anti-capitalista No Logo (Noami Klein, 2000), statutul oferit de brand-uri ca Nike, si asumat mai ales in comunitatile sarace de afro-americani. Documentarul Metrobranding (Ana Vlad & Adi Voicu) ofera tocmai aceasta alta fata a experientei brand-ului, intoarsa ironic dar si calduros la inceputurile de demult, inca ale noastre, din micile orase industriale.

Cercetatorii urmaresc marcile comuniste dincolo de statutul lor de curiozitate a design-ului, la care au fost reduse prin dispretul si uitarea post-decembrista. Astazi, mai auzi pomenindu-se uneori despre Brifcor, insa legatura emotionala n-a fost documentata in felul acesta pina acum; mai precis cu privirea de acum, pentru ca multe se pot afla si din filmele vechi: realizatorii integreaza in documentar o reclama la motocicleta Mobra.

Privirea e mai degraba detasata, documentaristii neavind o legatura directa cu obiectele. Pentru ei, munca inseamna cercetare, descoperire. Ca si in Victoria, precedentul lor documentar despre orasul omonim, exista in Metrobranding momente de un fabulos absurd cotidian, ce reies din simpla observare. Un barbat bate covorul linga doua siruri paralele de blocuri, care marginesc ceea ce pare a fi o strada importanta din Cugir. Bataile rasuna ca niste bombe, fapt ce preia semnificatii secunde atunci cind, mai tirziu, aflam ca in Cugir se fabricau in secret si arme. (In Victoria, o linie de soldati asista la inaltarea drapelului, apoi se intoarcea cu spatele la camera pentru a onora imnul Romaniei.) 

Desi aparent "mai" obiectiv decit alte estetici de cinema, observationismul implica un anumit grad de speculatie, ce provine din experienta vizuala superioara a realizatorilor. In majoritatea cazurilor, subiectii alesi nu au preocuparea si nici informatia necesara pentru a realiza coordonatele vizuale ale propriei situari in spatiu. Uneori, acestia sint incadrati intr-un absurd ce nu tine intrutotul de ei, insa provoaca risul spectatorului atent. Publicul ride cu personajele, dar exista si momente in care se ride de ele: mai ales spectatorii tineri, versati in volutele publicitatii si ale filozofiei brand-ului. Nu-mi dau seama cum vede acest film un public contemporan cu marcile readuse in aminire: ca simplu motiv de nostalgie (poate inutila) sau ocazie de re-evaluare o propriei relatii cu obiectele respective?

In Metrobranding, fetisismul nu atinge orice fel de oameni, ci, in majoritatea cazurilor, specialisti direct implicati in fabricarea produselor. Astfel, relatia cu Ileana sau cu Relaxa nu e simplul atasament al consumatorilor fata de o marca: odata obiectul muncii pierdut, acesta devine mai mult decit o amintire personala, devine parte din corpul muncitorului. Pentru final, montajul rezerva povestea becurilor din Fieni; implicata pierdere a luminii e un cirlig profund, ce suspenda seria amintirilor intr-o tema de reflectie.

Metrobranding a fost distribuit in cinematografe, marind semnificativ varietatea de film romanesc disponibil in spatiul public. Vizibila pina acum doar in festivaluri, estetica observationista a fost, in sfirsit, internalizata si aplicata unui subiect ce ne priveste, pentru ca avem de descoperit citeva amintiri comune.