Lectia maestrului Niculescu

Stefan Niculescu este de mult timp un nume important al vietii muzicale europene. Ginditor, creator nutrit de energiile traditiilor neinvechite prin trecerea secolelor, nutrit si de adevaratele izbinzi ale experimentelor veacului al XX-lea, academicianul Stefan Niculescu a impus fara ostentatie un model de compozitor, de profesor, de vorbitor si de om al condeiului in care se regasesc standarde renascentiste. Rigoarea studentului constiincios, talentat, absolvent al Institutului de Constructii si al Conservatorului de muzica, inspiratia cu care a inventat un univers sonor fundamentat pe forme si expresii ce par stranii, dar se umanizeaza pe masura ce te apropii de ele, spirit lucid, avid de intrebari care pot detecta sau nu raspunsurile (si de aceea ramin cu atit mai interesante) il plaseaza pe Stefan Niculescu intr-o pozitie spre care mintile tinere (ori vesnic tinere) se pot orienta oricind.
Domnia sa face parte din generatia compozitorilor si muzicologilor romani care si-au terminat studiile in anii premergatori sau imediat dupa disparitia fizica a lui George Enescu (1955) – prima generatie care a elaborat studii temeinice despre opera enesciana. Ii amintesc acum doar pe Adrian Ratiu, Pascal Bentoiu, Myriam Marbe, Clemansa Firca, Gheorghe Firca.
Pe plan componistic, Stefan Niculescu a privilegiat tehnica eterofoniei, prin care doua sau mai multe voci inceteaza, la un moment dat, sa cinte la unison aceeasi melodie, angajindu-se pe trasee melodice si structuri de ritm diferite. Totul petrecindu-se simultan. Este o practica obisnuita in culturile arhaice europene si din afara continentului nostru. Dupa veacuri multe in care compozitorii traditiilor culte tot mai "noi" au ignorat-o, eterofonia a devenit din nou stimulatoare pentru clasicii moderni – Stravinski, Bartok, Enescu, Messiaen -, dar cel care a descoperit cele mai multe virtuti constructive si expresive in tehnica eterofoniei ramine Stefan Niculescu. Grupul de lucrari "Isonos", spre exemplu, au transformat un principiu de compozitie intr-o stare psihic-spirituala. Melopeea ajunsa la noi din vremuri antice este multiplicata de oglinzi ce ii deformeaza treptat conturul in variatiuni care se suprapun, imbogatind spectrul sonor, modernizind substanta muzicala, dar nu intr-atit incit sa "uitam" timpurile arhaice, imemoriale, din care provine melodia originara.
Vorbitor fascinant prin substantialitatea si farmecul expunerii, scriind texte care atrag spre lectura deopotriva initiatii si melomanii, Stefan Niculescu si-a exprimat intotdeauna cu elevatie, simt al sintezei si spirit dubitativ punctele de vedere despre creatia proprie, despre compozitori importanti ai trecutului apropiat (Webern, Bartok, Xenakis, Boulez, Ligeti, Cage, Varese), despre compozitori reprezentind etape distincte ale istoriei muzicii romanesti (Enescu, Andricu, Vieru, Glodeanu, Danceanu). Insemnari demne de tot interesul, stimulatoare pentru oricine este interesat de fenomenul muzical contemporan si are argumente de discutie, s-au raportat la binoamele matematica-muzica, melos national-universal, intuitie-inteligenta in creatia artistica, muzica-literatura, control-indeterminism in muzica, local-global in muzica. De acuta actualitate sint alte subiecte pe care Stefan Niculescu le comenteaza pe parcursul unor comunicari, eseuri si interviuri: muzica din bisericile anilor din urma, lipsa de interes a intelectualilor pentru creatia muzicala moderna, necunoasterea muzicii noi in Romania.
Incitat de structurarea festivalului "Viena moderna" (1998) pe tema "La marginile Europei", Stefan Niculescu se intreaba: "Poate fi continentul nostru redus la un centru unic, din care lumina culturii sa iradieze pina la periferie? Coincide el neaparat cu centrul geometric al suprafetei geografice luate in discutie?". Limpezind semnificatia istorica a termenilor "centru ideatic" si "centru consacrant", domnia sa argumenteaza statutul muzicii academice europene de "centru consacrant" deoarece "in expansiunea ei internationala, muzica occidentala a inlocuit sau s-a inradacinat alaturi de muzicile autohtone intilnite in cale. Iar tocmai pe temeiul exclusiv al artei europene, compozitori din diverse parti ale lumii au putut integra in operele lor aspecte ale unor traditii locale cu totul diferite. Aceasta mondializare va mai putea oare pastra si in viitor modelul transformarilor muzicii europene din ultima mie de ani, si mai ales devenirea ei ciclica?".
Este o intrebare fara raspuns. Ajuns recent (31 iulie) la frumoasa virsta de 80 de ani, academicianul Stefan Niculescu, pe care il putem considera unul dintre inteleptii nostri, afla raspunsuri la alte intrebari – solutii ce merita consemnate.