Monica Lovinescu – doi ani de la moarte

Astazi se implinesc doi ani de cind Monica Lovinescu a trecut la cele sfinte. Cred ca nu ii facem nici un rau daca meditam lucid asupra rolului sau in cultura romana din vremea comunismului.

Cind au venit, dupa 1989, in patria pe care o parasisera cu aproape patru decenii in urma, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca aduceau cu ei legenda pe care si-o construisera, ani la rind, la microfonul "Europei libere": vocea lor fusese simbolul unei gindiri echidistante, a unei judecati neconstrinse de presiunea agasanta a ideologiei. Intr-un fel, demersul lor critic pastra echilibrul evaluarilor, constituindu-se intr-un soi de model a ceea ce ar fi trebuit sa fie critica literara, daca ar fi avut un statut independent. Cu alte cuvinte, ei rosteau raspicat din Paris ceea ce in tara multi doar gindeau, dadeau glas unor opinii echilibrate, lipsite de acel detestabil partizanat politic propriu anumitor momente istorice. Lucruri ce nu pot fi nicidecum contestate decit din rea vointa. Insa de aici pina la a te lasa cuprins de torentul panegiric ce a luat nastere inca din 1990, trebuie, totusi, mentinuta o distanta de siguranta. Nu putini au fost, insa, cei care au cazut in acest pacat, initiat, intr-un exces patetic (care devine din ce in ce mai caracteristic pentru el in vremea din urma), de Gabriel Liiceanu, care afirma transant ca cel mai mare intelectual roman de dupa razboi ar fi … Monica Lovinescu. Fara a-i nega meritele autoarei Undelor scurte, cred ca un echilibru trebuie pastrat, caci, la urma urmelor, in ciuda fatalismului insuportabil pe care ani de-a rindul gazetele literare l-au manifestat, propunind tot felul de anchete, s-a ajuns la concluzia ca Romania postbelica nu este, cel putin in ceea ce priveste literatura, o "Siberie a spiritului"; si asta nu pentru ca ar fi existat in exil o voce, fie ea si autoritara, care sa fi despartit griul de neghina, ci pentru ca, in ciuda inerentelor compromisuri (sau poate tocmai datorita lor), in Romania comunista s-a scris mult si s-a scris bine. Ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au un merit de netagaduit, acela de a mentine viabil un nivel echidistant al actului critic, de a reprezenta un reper al interpretarii, nu poate fi negat. Dar de aici pina la a considera, cum au apreciat unii critici, ca ei au creat adevaratul canon al literaturii romane postbelice exista un hiat pe care numai admiratia neconditionata, orbitoare, il poate intretine.

Un lucru deloc marginal este adeseori trecut cu vederea: ierarhia literara propusa de Monica Lovinescu (iar acest lucru este usor observabil la o parcurgere a Undelor scurte) s-a construit urmind indeaproape un criteriu est-etic, nu unul estetic, dupa cum autoarea insasi lasa a se intelege in citeva rinduri. Iar canonul literar se formeaza in timp, in urma acumularilor celor mai prestigioase evaluari estetice, nu de alt tip. Or, faptul ca, atunci cind scrie despre Eugen Barbu, de exemplu, cronicarul literar al "Europei libere" se multumeste sa remarce in treacat valoarea literara a romanului Groapa, comentind insistent detestabila evolutie politica a autorului, nu este deloc singular, ci, am spune, de-a dreptul simptomatic: din "lista" Monicai Lovinescu fac parte numai acei scriitori care nu s-au lasat cu totul subjugati de presiunea politica sau care, printr-un comportament echilibrat, au reusit sa-si spele pacatele din tinerete. Prin urmare, ea spune in mod repetat un da hotarit literaturii lui Marin Sorescu, Marin Preda, Al. Paleologu, Augustin Buzura, Stefan Aug. Doinas ori Stefan Banulescu, neglijindu-l, de exemplu, pe Nichita Stanescu. In unele cazuri devine clar faptul ca nu numai umorile autoarei impun anumite evaluari (cu toate ca nu ar fi acesta un lucru de neiertat), ci mai ales ca primeaza criteriul etic, moral, celui estetic, singurul, in fond, apt sa construiasca o ierarhie literara echilibrata. Altfel, citite fara pretentia de a extrage din ele un tablou obiectiv al literaturii romane scrise sub comunism, articolele Monicai Lovinescu semnaleaza decisiv un intelectual rafinat, un spirit critic lucid (care are, insa, dezavantajul de a-si fi asumat datoria de a apara o anumita cauza, fie ea si dreapta) si un condei tenace si alert.

Intrebarea este daca astazi, cind istoria ne-a mai pasuit, textele transmise publicului romanesc ani in sir pe "unde scurte" isi mai pastreaza actualitatea, daca mai au puterea de a stirni acelasi efect. O intrebare pe care, lucida, chiar autoarea a intuit-o, notind, intr-un Cuvint inainte al unui volum, un posibil raspuns: comentariile scrise, initial, pentru "Europa libera" nu au "alta pretentie decit de a fixa unele repere pentru tinerea de minte. Inca amenintata". Un stavilar in calea amneziei, asadar un demers cu o finalitate mai degraba morala. Ceea ce nu este putin!