N.O.R.A, Caracala si Ibsen

Vineri, 20 mai, la Ateneul Tatarasi a avut loc premiera spectacolului N.O.R.A, adaptare dupa O casa de papusi de Henrik Ibsen. Regia: Florin Caracala. Distributia: Victor Bitiusca (Torvald), Ioana Lefter (Nora), Alina Mindru (Doamna Linde), Iustin Surpanelu (Krogstad). Scenografia: Ioana Murariu, video concept: Andrei Cozlac & Mihai Apostu, design Ambiental: Oana Pricop & Minodora Lungu. Spectacolul se va mai juca pe 27 mai, ora 19.

Pentru Florin Caracala, un regizor cu viziune, jongling cu extremele (sublim – ridicol), cu un simt aparte al dozarii scenice, folosind proiectii video de efect, "N.O.R.A" transpune o stare de spirit. "N.O.R.A" este dispozitia celui care nu se simte acasa in propria viata, un strain pentru cei din jur, in mod dramatic pentru cei apropiati, carora li se pare doar ca-l cunosc, un alienat al societatii careia apartine, un necunoscut chiar in fata lui insusi. De multe ori, fara a fi vorba de nici o psihopatologie, nu ne simtim confortabil in propriile noastre vieti, traim sentimente de imprumut, mimind si afisind acele stari cu care credem ca sintem datori celorlalti, pentru ca avem foarte multe prejudecati, sintem lasi si ne complacem in a nu fi ceea ce sintem. De altfel, analizindu-si propriul spectacol, regizorul identifica acele cauze ce pot crea si intretine o asemenea stare: "disimularea", "minciuna sub diverse forme –  nevinovata, cu singe rece, cu intentia de a manipula etc.".

Aceasta stare de spirit constituie atmosfera de ansamblu a spectacolului si transpare din asocierea dintre decor si vestimentatia personajului principal. Tonurile de alb negru predomina, semn ca spectatorul ar trebui sa aplice sentinte pe muchia dintre moral si imoral. Daca ar fi existat vreun element de decor care sa ofere posibilitatea reflectarii – sa zicem o oglinda -, lucrurile ar fi stat cu totul altfel: spectatorii s-ar fi inclus pe sine in evenimentele scenice. Dar, astfel, desi plasati pe scena, umbrele capetelor lor se pleaca amenintator dinspre partea ochiului divin, care vede si judeca si poate doar uneori iarta.

Rolul isteric al Norei, interpretat destul de bine de o tinara actrita de o energie debordanta (Ioana Lefter), nu rezista prin el insusi, ci se pierde in aceasta stare de spirit. Caracter freudian, Nora intruchipeaza fuga de realitate, reprimarea adevarurilor inacceptabile, refugierea intr-o lume a fanteziei. Personajul complex al lui Ibsen este aici schitat in antumbra, intr-un mod paradoxal, pentru ca jocul e rasunator la propriu. Cu scopul de a aduce in prim plan starea celui ce nu se simte in armonie de vorba cu sine insusi. In mod surprinzator, ambianta spectacolului nu reprezinta un element de fundal, ci ceva independent si esential, ce se construieste cu aportul actorilor, dar dincolo de ei. Alina Mindru sustine spectacolul in cheie comica, Victor Bitiusca face un rol exemplar, iar Iustin Surpanelu – un rol foarte expresiv.

E de remarcat ca regizorul evita prapastia in care se cade de obicei cind textele clasicilor sint abordate de pe fronturi  inovatoare. Si asta datorita faptului ca a ales un scenariu realist, modern, cu deschidere psihologica. Duce drama mai departe decit Ibsen (Doamna Linde, gasind pistolul Norei, intr-un moment de neatentie, il impusca din greseala pe Krogstad) si exagereaza uneori (inainte de a-l parasi, Nora il ameninta cu pistolul pe Torvald). Idealizeaza personajul doctorului Rank, acesta putind fi surprins doar din dialoguri, pentru a evita aglomerarea inutila si a pastra o anumita simetrie a celor patru personaje. Departe de a fi un Caracala contra Ibsen, spectacolul este un izbutit Caracala si Ibsen.