Omul decent

Leon Volovici, istoricul literar iesean emigrat in Israel in 1984, s-a intors in orasul natal pentru a lansa ultima sa carte, De la Iasi la Ierusalim si inapoi, editata de Ideea Europeana. Volumul contine un dialog cu filosoful clujean Sandu Frunza si alte articole din presa culturala, in care rememorarea autobiografica se constituie in pretext pentru reflectii pe tema istoriei evreilor din Romania si a derapajelor ideologice prin care a trecut prima sa patrie in secolul trecut.

Citind cartea, am constatat, stingherit, ca detin o buna parte din ea in format audio inca din 2004. Atunci am facut cu Leon Volovici o lunga inregistrare, la Ierusalim, pentru un interviu care ar fi trebuit sa apara in "Ziarul de Iasi". Povestea autobiografica din carte urmeaza aceeasi linie narativa si puncteaza aceleasi momente biografice importante ca si relatarea de pe reportofon. Din pacate, m-am luat cu altele si nu am mai apucat sa prelucrez transcrierea pentru a o publica. Regret, fireste, ca s-a intimplat asa, insa, pe de alta parte, vazind acum cartea, gasesc mult mai nimerita formula elaborata si nuantata in care a aparut, in care Sandu Frunza a fost un excelent partener de dialog.

L-am cunoscut personal pe Leon Volovici pe timpul functionarii Comisiei Wiesel. Desigur, pina atunci devenisem "prieten", alaturi de alti colegi de la Facultatea de Istorie, cu cartile domniei sale, cea despre Aparitia scriitorului in cultura romana (1976, reeditata in 2004) sau cea privind Ideologia nationalista si problema evreiasca in Romania anilor ’30 (1995). In plus, Dictionarul literaturii romane de la origini pina la 1900 (1979), la care a contribuit substantial alaturi de colegii de la Institutul de lingvistica, istorie literara si folclor din Iasi, a fost si a ramas un instrument de lucru fundamental.

De la prima intilnire, s-a legat imediat o prietenie care a debutat natural si cu totul onorant pentru mine, in care domnia sa avea totul de dat, iar eu, destul de putin. I-am putut admira atunci, in timpul extrem de tensionatelor discutii din timpul elaborarii Raportului Final al Comisiei Wiesel, echilibrul, linistea, eleganta, pe scurt intelepciunea – care transpare si din cartea discutata aici. Asa a ramas Leon Volovici in mintea mea pina astazi, ca un intelept, la care am simtit nevoia deseori sa apelez – in lungi discutii pe skype (si, credeti-ma, nu e putin lucru sa poti vorbi cu un intelept pe skype) – pentru a-mi tempera incrincenarile si a-mi disipa naucelile.

Am cautat in De la Iasi la Ierusalim si inapoi – semn al deformarii profesionale – indeosebi urmele lasate in biografia autorului de cele trei traume istorice pe care le-a traversat, Holocaustul, razboiul si comunismul in varianta romaneasca. Nici nu sint greu de gasit, pentru ca, in fapt, nenorocirile pomenite i-au jalonat viata – fara a-l afecta direct, brutal adica –  revenind repetat, obsesiv, fantomatic.

Exista numeroase scene memorabile in carte: momentul cind micul Leon se sperie, in plin razboi, de linistea nefireasca intervenita dintr-o data, undeva in 1944; scena in care soldatii sovietici "eliberatori" intrati in casa parintilor, de care naivul copil s-a simtit fascinat pentru o clipa, s-au transformat la betie in bestii; instaurarea tacerii si tabu-ului in familie, pe timpul comunismului, in jurul persoanei fratelui sau, emigrat devreme in Israel; scena bar-mitzva-ului clandestin din Bivolari, sat in care Leon Volovici a predat o vreme limba romana; stupefactiile provocate de prieteni si colegi, altfel afini, inteligenti si cultivati, tentanti brusc, irational, de rudimente antisemite; experienta initiatica de la sanatoriu cu acel legionar agresiv si mizantrop care il alege pe Leon drept confident, fara sa stie ca este evreu; drama parintilor care se tem de prietenia fiului lor cu "jidanul" si sfirsesc prin a fi mai apropiati de acesta din urma decit de fiul lor, care, protejat cindva parinteste sa nu fie pervertit de un evreu, a ales singur sa se lase pervertit de comunism, ajungind latrau de serviciu al regimului; povestea trista a celuilalt destin deturnat surprinsa in carte, a unui elev stralucitor de la Bivolari, care ajunge securist de prim rang in echipa din preajma lui Ceausescu, apoi, dupa 1989, functionar de rang inalt intr-un minister; scenele halucinante de la cozile din timpul comunismului, care reflectau degradarea vietii in anii ’70 si ’80; evocarea coruptiei ambientale din timpul ceausismului; scena impresionanta cu batrinul bintuit la Ierusalim de trauma pogromului de la Iasi etc.

Leon Volovici citeaza o formula formidabila a lui Culianu – "In Romania n-am aflat nimic despre Romania" – care isi regaseste o parafrazare implicita in text, ceva de felul "In Iasi nu afli mare lucru despre Iasi". Intorcindu-se la Iasi cu specializare in istoria evreilor, Holocaust si antisemitism, dobindita la Yad Vashem si Universitatea Ebraica din Ierusalim, Leon Volovici a putut constata ca prea putin din orasul de azi mai aminteste de Iasul evreiesc de altadata si ca nu prea exista locuri ale memoriei, semnalate ca atare, care sa evoce tragedia evreilor din timpul pogromului. Aceasta este o tristete pe care o impartasesc inainte de orice. Am spus de atitea ori ca "memoria" vizibila pe care o transmite Iasul despre propriul trecut este simplificata si expurgata de elementele inconfortabile.

Cartea contine inregistrarea unui proces de trezire, de constientizare graduala a dimensiunii nefaste a ideologiei fasciste si comuniste, intr-un interesant joc al identitatilor. Trezirea timpurie i-a permis lui Leon Volovici sa ramina in rindul oamenilor "decenti". Autorul spune acest lucru cu o doza de auto-ironie, eu o spun cu toata seriozitatea. Privind inapoi de la distanta, simt ca, in cazul in care forma cu totul onorabila de a rezista presiunilor ideologiei, observabila in biografia lui Leon Volovici, ar fi gasit mai multe ilustrari, in special in lumea intelectuala, am fi trait, poate, intr-o tara mai buna.