Orasul ciorilor

Japonia este tara cocorilor si a florilor de cires, Olanda este patria lalelelor, Romania este mama ciorilor. Nu cred sa fie vreun oras romanesc care sa nu aiba ciori. Ele sint prezente atit de familiare, incit retina le topeste in privelistea dezolanta din care fac parte: copaci pirjoliti, mormane de masini, blocuri scorojite si turbioane de praf. Un landsaft urban perfect pentru un colt de lume in care respectul autoritatilor fata de contribuabil e totuna cu hirtia igienica.

In Iasi, existenta ciorilor este seculara. Inca de pe vremea lui Creanga, trasul cu pusca in ciori avea potentialul unei binevenite masuri de igiena urbana, insa lucrurile au degenerat. Asta se intimpla cind slabiciunile stramosilor strica viitorul urmasilor.

Vara, cind zapuseala atinge insuportabilul, o miasma scirboasa se intinde prin toate zonele in care ciorile isi fac netulburate veacul. Localnicii cotropiti de ciori au toate motivele sa nu se bucure. Putoarea este doar unul dintre inconveniente. Ritmic, in tonurile naturale ale ciclului noapte-zi, corul urias de croncanitoare vesteste aparitia sau disparitia soarelui. In cartierele locuite de ciori, dimineata, cind aerul ar trebui sa fie limpede si curat, nu sta nimeni cu geamul deschis, sa se aeriseasca locuinta.

Urmele de excremente au umplut orasul. Milioanele de pete preschimba copaci, locuinte, masini si oameni intr-un tablou desprins, parca, din peisajele terifiante ale unui pictor isteric si morbid, care isi imagineaza lumea in alb-murdar si negru-mirositor. Prin locurile de promenada este imposibil sa nu ti se agate de creier o imagine depresiv-simbolica: flori si gainat. Trandafiri minjiti cu scirna. Sub tirul pasaretului diavolesc, fiintele se bucura. E de bine, cica, daca o cioara ti se deschide de pe bolta, preafericindu-te cu un semn al fortunei. 

La vreme de furtuna, stoluri gigantice de ciori planeaza asupra orasului. Cine crede ca apele cerului spala orasul, comite o eroare de interpretare. Dupa ploaie, mirosul greu de gainat si de cioara uda patrunde viguros in plamini, alimentind o vaga senzatie de greata si disconfort.

Ciorile si gunoaiele dintre blocuri alimenteaza zilnic nevrozele oraseanului care intelege ca igiena colectiva este o notiune ce nu s-a implinit inca in oamenii acestor locuri. Asemenea dovezi, vii si moarte, ale lipsei de curatenie ridica o fireasca intrebare: nu exista, oare, nici un risc de imbolnavire? Indiferenti la aceasta interogatie, puii de om care scurma betoanele prin parcuri aduna in memorie viitoare si placute amintiri din copilarie.

A cere autoritatilor sa faca ceva este inutil. Nu s-a nascut inca dusmanul natural al ciorilor. Judecind dupa numarul exemplarelor care populeaza habitatul, nu gresim prea mult daca afirmam ca in orase exista trei specii dominante: ciorile, oamenii si ciinii vagabonzi.

Tot numarul exemplarelor ne indeamna sa aratam ca, la scara nationala, fiecarui locuitor ii revine, statistic vorbind, cel putin un ciine si doua sau mai multe ciori. Intelegem ca pentru controlarea populatiei de ciini fara stapini se fac eforturi neobosite, in acord cu legea. In aceeasi logica a eforturilor neprecupetite, nu intelegem de ce nu exista si aviarii pentru ciori. Sa se construiasca, deci, orase doar pentru ciori si ciini. Sa li se faca cotete si cuiburi confortabile, sa fie bine hranite, o armata de medici veterinari sa se preocupe in permanenta de starea lor de sanatate iar copiii sa fie invatati ca e bine sa aiba acasa, ca pasari si animale de companie, ciori urbane si ciini vagabonzi. Dupa ridicarea oraselor pentru ciori si ciini de strada, sa cerem lansarea unei campanii turistice internationale, la care sa lucreze specialistii in care are incredere doamna ministru Elena Udrea. Sa ii rugam sa inlocuiasca celebra frunza cu siluete zvelte si atragatoare de ciori si de ciini. Sa le sugeram sa nascoceasca un slogan percutant si sa arunce la bataie niste milioane de euro pentru a-i convinge pe straini ca numai in Romania se mai pot vedea, pe linga monumente istorice multiseculare, gradini carpatice, agroturism si plaje necuratate, orase-muzeu in care mizeria poate fi admirata in toata splendoarea ei ecologica.

Regret ca oamenii care vegheaza la destinul acestei tari nu intrevad potentialul turistic al excrementelor si gunoaielor. Europenii fandositi si plictisiti de minunile civilizatiei lor ar plati parale grele pentru a-si lasa copiii sa se tavaleasca nitel prin gainat, rahat si gunoaie menajere. Acum, cind scriu aceste rinduri, se inalta in mine, cu aripi tuciurii de croncanitoare, spaima ca n-oi ajunge sa traiesc aceasta glorioasa zi. Craa, craa!