Pericolul galben

Este o expresie aparuta cu ceva vreme in urma in Europa. Numai ca, cel putin pina in prezent, ea n-a avut acoperire in realitate. Ma refer, evident, la Europa, pentru ca in alte parti ale lumii – Pacific, Australia si chiar SUA etc. – imperialismul japonez s-a manifestat deosebit de violent.

Galbeni sint considerati chinezii, coreenii si japonezii. Este adevarat ca Asia a fost, secole in sir, un rezervor urias de popoare care au migrat spre Europa, unele intemeind state care exista si azi, cum ar fi Bulgaria si Ungaria. Numai ca hunii, avarii, cumanii, pecinegii, tatarii, bulgarii, ungurii etc. nu erau galbeni, ci cam inchisi la culoare, ca toate popoarele de origine turcica. Asadar, popoarele galbene nu au avut nici un rol in marile distrugeri si crime care au insingerat Europa incepind din secolul al V-lea – dupa caderea Imperiului Roman de Apus – si pina tirziu, in secolul al XIII-lea.

Doar in 1905 a avut loc primul conflict important intre Japonia si Rusia tarilor – tara euro-asiatica -, in care flota ruseasca a fost pur si simplu nimicita. Dar japonezii n-au inaintat spre Europa, ci au cerut niste concesii acolo, in coasta lor, in Extremul Orient.

Europenii, insa, au incercat inca din zorii epocii moderne sa domine, intr-un fel sau altul, teritorii si populatii ce apartineau rasei galbene. Inceputul l-au facut misionarii catolici si protestanti, urmati de negustori, iar ceva mai tirziu, de militari. Astfel, in secolul al XIX-lea, englezii, francezii, rusii au ocupat teritorii ale Imperiului Ceresc (China), au bombardat chiar capitala (Beijing – Pekin) si au impus Imparatului conditii umilitoare. Americanii, la rindul lor, au amenintat cu flota de razboi Imperiul Soarelui Rasare (Japonia), pe la 1870, pentru a-l obliga sa-si deschida granitele pentru comert si alte relatii cu lumea occidentala.

Istoria popoarelor zise galbene, in secolul XX, a fost tragica. Japonia a fost zdrobita intr-un razboi urias pe care ea insasi il provocase – este prima si ultima tara, pina in prezent, care a cunoscut forta distrugatoare a atomului. Coreea a suportat aspra ocupatie japoneza, iar din 1950 pina in 1953 a fost teatrul unui razboi civil care a rupt-o in doua state intre care nici pina astazi nu s-a incheiat un tratat de pace.

In ce priveste China – cea mai mare dintre ele si cea mai populata tara a lumii -, pentru ea secolul XX a fost un adevarat martiriu. La nici 15 ani dupa rasturnarea ultimului imparat si instaurarea republicii, a venit ocupatia nemiloasa a japonezilor, apoi razboiul civil, iar din 1949 dictatura lui Mao Zedong, care a omorit mai multi oameni decit toate razboaiele post-imperiale.

Abia dupa moartea lui Mao, mai precis din 1978, marele reformator Deng Xiaoping a pus China pe o directie care a facut dintr-o tara inapoiata a doua mare putere economica a lumii. Nu intram in amanunte. Spun doar ca China realizeaza de 30 de ani un experiment unic in istoria contemporana a lumii, experiment pe care putini il credeau posibil: un sistem (regim) politic comunist cu o economie de piata in plin avint. De 30 de ani, economia Chinei creste cu mai mult de 10% pe an, astfel incit PIB-ul ei actual a ajuns de citeva sute de ori mai mare ca cel din 1978. Marfurile chinezesti acopera lumea, iar investitiile Chinei, in special in energie, acopera zone intinse din Africa, Asia, America de Sud etc. etc.

Dar China crede ca o asemenea dezvoltare economica cere si o dezvoltare militara pe masura. „The Economist" enumera, pe scurt, principalele dotari ale armatei chineze de azi: mii de rachete balistice intercontinentale si proiectile de croaziera, avioane moderne dotate cu rachete anti-nava, flota de submarine – conventionale si nucleare -, radare cu raza lunga de actiune, sateliti de supraveghere, arme spatiale si cibernetice care „orbesc" fortele adverse; se spune ca mindria lor este o racheta noua care poate lovi nave in miscare aflate la 2.700 km distanta. China este de multa vreme putere nucleara, iar despre numarul soldatilor care-i alcatuiesc armata nici n-are rost sa mai vorbim. El este mai mare decit populatia oricarei tari din UE, de exemplu.

SUA elaboreaza, in fiecare an, un Raport privind dezvoltarea militara a Chinei. De fapt, SUA, ca putere globala, elaboreaza in fiecare an rapoarte despre toti si toate, de la starea justitiei in Romania pina la foametea din nu stiu care tara africana. Raportul despre care vorbeam nu este deloc linistitor. Este clar ca dezvoltarea militara spectaculoasa a Chinei – spune Raportul – nu se face in scopuri exclusiv defensive, cum pretinde PCC.

Daca este asa, abia acum – spun eu – putem vorbi de un real „pericol galben", chiar daca acest pericol se indreapta mai intii impotriva altor „galbeni": Japonia si Coreea de Sud.

China critica Raportul Pentagonului pe motiv ca nu este „obiectiv", intrucit ea ar investi in armata doar in scopuri defensive; numai ca doctrina militara chineza spune ca la nevoie este permis si bine sa ataci primul.

Sa nu ne gindim acum ca China chiar ar vrea sa atace Japonia sau Coreea, nemaivorbind de Australia, Indonezia, Malaezia etc. Pericolul este altul; inca de la separarea sa de China, Taiwanul (Formosa) este un obiectiv major pentru guvernul de la Beijing. China ameninta cu razboi Taiwanul in cazul in care acesta isi declara independenta. Or, Taiwanul este inca de la inceput un aliat fidel al SUA, care repeta mereu ca un atac asupa Taiwanului este un atac asupra ei insasi.

China are o disputa mai veche cu unii vecini pentru doua insule – Spratly si Paracel – practic nelocuite, disputa care se poate inflama in viitor. Alte pretentii teritoriale spune ca nu are. Si totusi, tarile vecine ei – Japonia si Coreea de Sud, in primul rind, dar si Vietnamul – nu pot fi pe deplin linistite. Zilele trecute, tam-nesam, China a desfasurat niste exercitii navale in comun cu Rusia. De unde si pina unde cu Rusia? Se stie ca dusmania intre cele doua tari este veche si ea s-a pastrat chiar in timpul cind ambele erau comuniste. De altfel, Romania insasi a profitat de acest lucru pentru a mai scapa de apasarea fratelui mai mare, URSS.

Si acum fac manevre comune. Este clar ca avem de-a face cu redistribuirea polilor de putere in lume. Rusia, in plina revenire la statutul de mare putere, ajuta cumva China, care viseaza mai demult sa-i alunge pe americani din „marile ei": Marea Galbena, Marea Chinei de Sud si de Nord, pina spre Insulele Aleutine si Borneo.

Dar nici vecinii Chinei nu dorm. India, adversar vechi al ei, a testat recent o noua racheta cu raza de actiune de 5.000 km, capabila sa poarte focoase nucleare – Agni V -, numita imediat de comentatori „China Killer".

Rezumind, putem spune ca in Asia de Est si Sud-Est au loc evolutii care pot avea influenta la nivel global.

Revenind, putem vorbi, totusi, de un „pericol galben"? Cred ca e prematur. China are uriase probleme interne. Se pare ca ritmul cresterii sale economice incepe sa scada. Are peste 150 milioane de oameni care traiesc sub limita saraciei. Are loc, in toamna, o schimbare a generatiilor de la putere si deja au inceput agitatiile. Este imposibil de prevazut evolutia pe termen mediu si lung – inclusiv in domeniul militar – a unei tari cu 1 miliard si 400 milioane de oameni, cu un regim politic autoritar, dar cu mii de oameni care se imbogatesc si nu prea mai suporta regimul. Asa incit, cel putin pentru Europa, „pericolul galben" ramine, deocamdata, o simpla expresie, fara conotatie alarmanta.