Razboiul tuturor impotriva tuturor

La inceputul lui februarie anul trecut izbucnea revolta in Libia. Mai intii in Benghazi, cel mai mare oras din estul tarii, din regiunea istorica numita Cirenaica. Apoi s-a extins spre vest, incercuind treptat Tripoli, capitala, cea mai puternica fortareata a lui Gaddafi. Foarte repede s-a constituit un Consiliu National de Tranzitie, condus – se putea altfel? – de un fost apropiat al lui Gaddafi, ministrul de Justitie Mustafa Abdul Jalil.

La fel de rapid au intervenit strainii; intii Franta, care a recunoscut prima Consiliul si a trimis si niste avioane sa-i bombardeze pe-ai lui Gaddafi; apoi Anglia, dupa care, pe 19 martie, au obtinut si un fel de aprobare a Consiliului de Securitate al ONU (rezolutia 1973/2011). In sfirsit, a intervenit si NATO, legitimind in plus interventia franco-engleza, iar sub noua umbrela au pus umarul si americanii, italienii s.a. la eliminarea lui Gaddafi. In toamna scopul a fost atins, insusi Gaddafi fiind capturat  – mai mult din intimplare – si omorit ca un ciine.

Bucuria a fost mare, invingatorii au iesit cu miile in piete, au scandat fel de fel de lozinci care de care mai triumfatoare si mai optimiste si au tras, conform unei vechi traditii orientale, cu pustile in aer. Intr-un cuvint, urma o epoca a prosperitatii, egalitatii, democratiei s.a.m.d. Adica, dominau optimismul si naivitatea specifice oricarei miscari de acest fel pe care unii – grabiti – o numesc si revolutie.

De ce s-au rasculat libienii? Intii, impotriva lui Gaddafi, a familiei si camarilei sale, care conduceau Libia de 42 de ani cu o mina de fier; apoi, impotriva dictaturii ca atare si pentru un regim democratic. Nu in ultimul rind, impotriva saraciei in care traia cea mai mare parte a celor 6,5 milioane de locuitori ai tarii. Erau date uitarii partile pozitive ale regimului, cum ar fi, de exemplu, o evolutie economica specifica asa-numitelor „dictaturi de dezvoltare" intilnite in toata Africa de Nord sau pozitia independenta si influenta remarcabila a Libiei in Africa si in tarile arabe.

In paranteza fie spus, revolta n-avea nici o sansa fara interventia straina de care am amintit.

Libia se afla, astazi, in pragul unui „bellum omnium contra omnes" (un razboi al tuturor impotriva tuturor), dupa celebra expresie a lui Th. Hobbes. Desigur, nu chiar in sensul in care o folosea el – ca stare a omenirii inainte de organizarea societatii -, ci ca descriere a unei stari de anarhie in care se lupta multi adversari, fiecare urmarind altceva, iar aliantele se fac si se desfac de la o zi la alta.

Argumentele mele principale impotriva unei posibile democratii in Libia erau doua:

1. Lipsa totala a unei traditii democratice si a unei culturi politice necesare unui regim democratic.

2.   Structura tribala a populatiei.

Ce s-a intimplat in Libia dupa Gaddafi? Au inceput, asa cum banuiam, certurile intre invingatori, care se transforma rapid in conflicte politice si militare. In consecinta, nu cu mult timp in urma, regiunea Benghazi – si, mai larg, Cirenaica – si-a declarat autonomia fata de Tripoli. Fortind o comparatie, este ca si cum Banatul – cu Timisoara in frunte, „leaganul" revolutiei – si-ar declara autonomia fata de statul roman.

Acolo lucrurile sint, insa, si mai grave. Libia traieste din exportul de petrol si gaze; de fapt, tot aceste mari valori care misca civilizatia noastra i-au facut pe francezi, englezi, italieni sa se „indragosteasca" brusc de poporul „frate" libian. Or, cele mai mari zacaminte se afla in Cirenaica, iar o separare a ei ar arunca restul Libiei in saracia si subdezvoltarea din care se lupta sa iasa de citeva decenii. Tripoli, fireste, n-a recunoscut pretentia Benghazi-ului, astfel incit saminta unui razboi civil a fost pusa la incoltit.

Zilele trecute au izbucnit conflicte armate, cu morti si raniti, intre niste triburi din sudul Libiei. Am spus-o si o repet: structura tribala a populatiei unei tari este cel mai mare obstacol in calea a ceea ce numim democratie. Democratia cere cetateni fideli unui stat centralizat si legilor lui. Or, pentru membrul unui trib, ceea ce primeaza sint valorile si regulile tribului, si nu ale statului. Triburile traiesc dupa norme si valori vechi, intre care la loc de cinste se afla dusmania fata de celelalte triburi, razbunarea singelui, dinte pentru dinte si ochi pentru ochi etc. Iar daca triburile mai sint si musulmane – ca in cazul Libiei -, atunci lucrurile se agraveaza pentru ca intervine si Sharia – legea musulmana -, adica o piedica in plus pentru democratia de tip modern.

Sa aruncam o privire scurta asupra structurii demografice a Libiei. Este o populatie foarte amestecata. Libieni propriu-zisi (nativi) sint doar berberii, berberii arabizati si turcii. Arabi „puri" sint doar beduinii (nomazi) si tuaregii. Sint, apoi, destui veniti din Asia: Bangladesh, China, Filipine; cei mai multi „venetici" (aproximativ 1 milion) sint egipteni si africani subsaharieni. In Libia, ceea ce este cel mai important, sint peste 140 de triburi si clanuri la o populatie totala, inclusiv „veneticii", de vreo 6,5 milioane de locuitori. Un asemenea mozaic este foarte greu de tinut laolalta, iar Gaddafi a crezut ca doar forta este solutia. Tare ma tem ca a avut dreptate. Sint impotriva dictaturii si pentru democratie, dar democratia cere conditii anume pe care majoritatea tarilor africane – dar si din Orient – nu le indeplinesc.

Sa privim spre Europa, ba chiar in Romania. Tara europeana, cu nivel cultural ridicat, cu oarece traditie democratica, Romania si azi, dupa 22 de ani, nu are – cum zic multi – o democratie consolidata.

Si atunci, ce pretentii sa avem cind vorbim de Libia? Inca va fi bine daca nu va fi razboi civil, dar ma indoiesc. Iar daca va fi razboi civil, atunci revolta anti-Gaddafi va parea un joc de artificii.

Si, totusi, care ar fi acolo solutia? As exclude o noua dictatura tip Gaddafi, dar nu exclud un regim (impersonal) de mina forte care, in anumite conditii istorice, pare o solutie viabila.

O destramare a tarii, asa cum vor unii de acolo, ar fi cea mai proasta solutie pentru ca luptele nu ar inceta; se vor bate crincen noile entitati „statale". As mai adauga ceva: tarile occidentale care au pus umarul la inlaturarea lui Gaddafi ar trebui sa ajute si acum poporul „frate" libian in organizarea unui stat postrevolutionar. Ma tem, insa, ca daca acestea vor pune mina pe petrol si gaze – tinta reala a interventiei – ii vor lasa pe libieni sa-si scoata ochii unii altora incit acestia sa nu mai vada cum resursele lor trec Mediterana.