Caută 
4 MIN
Coboram deunazi scarile laterale ale Universitatii (cele care duc in parcarea de la fosta Librarie). Cind ajung pe la etajul I, aud un vuiet teribil dinspre coridorul din dreapta, vuiet pigmentat de chitcaieli si icnete infantile. Vacarmul are ceva navalnic, se afla intr-un crescendo amenintator. Ma opresc in capul scarilor, tulburat. E ora unsprezece treizeci, moment de maxima activitate academica, in care in majoritatea amfiteatrelor din zona ar trebui sa fie cursuri. Intorc alarmat privirea si observ un "cavalcada in(spre) iad", as fi spus, cu vorba unui celebru prozator, daca strania deplasare in forta nu ar fi fost altceva decit un joc benign (risetele isterice ale impricinatelor si fericirea extatica de pe figurile lor indicau, neechivoc, aceasta ipoteza). Brusc, lidera grupului (sau, in sfirsit, tinara "fugarita") face un pas gresit si aluneca violent, chiar in clipa in care se pregatea sa vireze catre scari. Cade rau (complet "nesportiv") si da cu capul de ciment, facind intreaga incinta sa rezoneze la ecoul unui sunet amplu, de turbina goala (nu e nici o ironie, asa s-a auzit, parole d’honneur!). Amutim cu totii, si eu si, cum sa le numesc, "fugaritoarele".
Dupa doua-trei secunde de soc si confuzie, victima se ridica in fund, isi pune mina pe cap si incepe sa urle, cu lacrimile tisnindu-i din ochi: "Aulio-ulio-ulio, aulio-ulio-ulio, aulio-ulio-ulio, fati! Ci ma doari! Curgi, fati, singi?". Interogatia ultima este insotita de gestul spaimos-delicat de intindere a capului catre prietenele ingrozite. Se string toate in jurul accidentatei si incep sa o caute, cu frica, in par. "Nu, fati-tu, iesti bini! Salti-n sus, fati-hai, ci n-ai ninic!", zice una dintre ele convingator. "Fugarita" nu mai plinge, revine in pozitia veriticala a lui homo sapiens, se freaca putin la baza occipitalului si, surizind nating, striga spre grup: "Cini-ajungi ultima la viceu ii proasti". Izbucneste un ris general nebunesc. Vacarmul se reia la fel de tumultos, iar tropaitul se readapteaza la ritmul dement de mai devreme. Ramin un timp blocat, asteptind ca viitura sa se stinga undeva, in departare, pe coridoarele, cind paralele, cind perpendiculare, ale Universitatii, apoi cobor, confuz si ametit, in parcare. In cap imi suna sacadat un cintecel ciudat, asemanator cu simptomele delirului spontan: "Noi sintem ciupercute,/ Frumoase si dragute./ Dupa ploaie noi iesim/ Si lumea-nveselim".
Mi-au trebuit minute bune de introspectie si (auto)psihanaliza pentru a reusi sa localizez buclucasa melodie si, mai ales, dubiosul asociationism prin care ajunsese sa-mi cinte in cap tocmai atunci, cu atita claritate. E vorba despre un cintecel invatat cu aproximativ treizeci si cinci de ani in urma, in grupa mare de gradinita, pentru Serbarea de Craciun (la vremea respectiva, "Serbarea de Iarna"). Il repetasem intr-atit cu admirabila noastra educatoare (careia ii pastrez, si azi, o amintire deosebit de frumoasa), doamna Craescu, incit, iata, el mi s-a fixat definitiv undeva, pe plaierele subliminale ale psihicului, iesind, ca untdelemnul la suprafata apei, in clipe de restriste. M-am revazut, mic si speriat, "imbracat" in ciupercuta, dansind, alaturi de colegi, pe scena Ateneului tatarasean, acolo unde ne tineam, de regula, serbarile prescolare. De ce, acum, aceste imagini pe fond muzical, va veti intreba, asa cum, de altfel, m-am intrebat si eu, deindata ce am ajuns la aer si mi-am revenit, usor-usor, din nebuloasa spectacolului de pe scari? Explicatia nu poate fi decit una singura si ea constituie, volens-nolens, centrul de greutate al revelatiei prilejuite de intilnirea cu grupul studentelor "alergatoare".
Ca efect al scurtului exercitiu mnemotehnic, mi-am dat seama ca, la virsta "ciupercutelor" (cinci-sase ani), aveam si noi un joc similar, in pauzele de repetitie. Este drept ca nu foloseam cuvintul "veceu" (ori, ma rog, "viceu"), ci eufemismul "cabina", la recomandarea doamnei educatoare, dar, in esenta, psihologia de desfasurare raminea aceeasi. Se apuca unul sa tipe, deodata, ca un apucat – "Cine ajunge ultimu’ la cabina-i prooost!" – si navaleam cu totii, reptilian, spre mica toaleta (de citiva metri patrati), aidoma unei hoarde de tatari. Socul intimplarii recente (de la Universitate), impreuna cu nostalgia trecutului indepartat (din gradinita), m-au dus invariabil catre (re)validarea unei teorii mai vechi, expuse de mine si cu alte ocazii. Asistam, in interiorul sistemului educational actual, la instaurarea unui retard emotional ingrijorator. Nu a retardului intelectual, repet, ci a unuia "sufletesc", "emotional". Invatamintul nostru si-a pierdut componenta formatoare, civilizatoare, subordonindu-se unui efort unidirectional, de impunere a informatiei si de constructie a savantilor. Din pacate, numai un procent mic din tinerii studiosi ai patriei ajung "savanti", se-ntelege, restul devenind niste robotei cu cip-uri informationale incomplete si – ce e mai grav – fara valori morale sau personalitate civica.
Nu ma mir deloc ca se joaca "prinsa", la ora actuala, prin Universitatea "bolognizata". Ma intreb, cu seriozitate, cit de departe este vremea in care voi fi nevoit sa intru in amfiteatrul arhiplin, sa ridic minile in slavi pentru a solicita atentia, sa dau tonul elegant ("Do-re-mi-fa-sol-la-si-do") si sa incep, ulterior, sa dirijez frenetic, in timp ce sutele de voci studentesti fredoneaza: "Noi siinteem ciupercuteee/ Frumoasee si draguuteee…".
