Secte si impostori

Pentru libertarieni (anarho-capitalisti si minarhisti), statul e vinovatul de serviciu pentru orice merge prost. Statul e vinovat a priori, inevitabil si indiscutabil, pentru simplul fapt ca exista. Simpla sa prezenta ultragiaza.

Pentru socialisti, vinovatul prin excelenta e piata. Cei mai radicali din punctul acessta de vedere mi se par anarho-comunistii, a caror optiune e cea mai cuprinzatoare dintre toate: si statul, si piata sunt vinovatii de serviciu pentru toate relele lumii.

In numele unei etici inventate de ei, toti acesti intelepti hipersensibili (intelepti intrucat au ajuns sa cunoasca "adevaratul bine") sunt dispusi sa distruga "oranduirea cea cruda si nedreapta" – adica lumea! – cu aceeasi pofta cu care Sfantul Gheorghe a hacuit faimosul balaur. (Si totusi, ce-ar fi fost Sfantul Gheorghe fara nefericitul balaur? Cine ar mai fi auzit de el?)

De o buna bucata de vreme, lumea mi se pare suprapopulata de Sfinti Gheorghe. Fireste ca exista nedreptati pe lume. Dar de aici pana la a sustine ca lumea e nedreapta, ca lumea in intregul ei trebuie schimbata, distanta e infinita. Pentru a o parcurge, trebuie sa te molipsesti de morbul inteleptilor hipersensibili, care are darul miraculos de a te ajuta sa zbori peste prapastii.

O astfel de secta, care ne imbie cu imaginea paradisiaca a unui viitor luminos, este cea a sustinatorilor etalonului-aur. Daca aurul ar redeveni moneda, ni se spune, capitalismul ar inflori, proprietatea privata ar redeveni sacrosancta, iar statul nu ar mai avea cum sa-si imbogateasca acolitii (intrucat nu ar mai avea cum sa tipareasca bani).

Nu cred ca sustinatorii intoarcerii la etalonul-aur s-au gandit vreodata serios la ce ar insemna revenirea aurului ca moneda intr-o lume cu 6 miliarde de locuitori. Haideti sa vedem. Conform estimarilor, in intreaga istorie a umanitatii au fost extrase (deci, in principiu, sunt disponibile) cam 160 de mii de tone de aur. Sa fim generosi si sa presupunem ca avem 200 de mii de tone. Sa mai presupunem ca tot aurul acesta ar fi transformat in moneda. Ei bine, asta inseamna fix 33 de grame pe cap de locuitor, adica ceva mai mult de o uncie troy. Vi se pare asta o cantitate de bani suficient de mare pentru a sustine o economie globala de tipul celei contemporane? Dar de tipul celei de peste 50 de ani?

In conditii de moneda in masa fixa, cresterea economica genereaza automat deflatie. Prima problema pusa de deflatie e de natura tehnologica: trebuie sa ai din ce si cum sa produci subunitatile monedei. Daca, de exemplu, moneda e aurul, la un moment dat nu o vei mai putea divide fizic in subunitati. Cum faci daca subunitatea e a mia parte dintr-un gram de aur? Poti produce, fireste, bilete de banca, dar cum rascumperi biletele astea daca, la un moment dat, intreaga ta avere valoreaza trei miimi dintr-un gram de aur?

Pe de alta parte, daca pretul banilor scade de la un an la altul, de la o luna la alta, de la o saptamana la alta sau de la o zi la alta, interesul tau e sa bagi banii pe care-i obtii cat mai repede in piata, sa-i schimbi pe marfuri. In cazul deflatiei continue, lucrurile stau tocmai pe dos: interesul tau e sa tezaurizezi banii pe care-i obtii, sa-i scoti de pe piata in masura in care iti permiti lucrul asta – ceea ce accentueaza deflatia. Daca nu poti creste in niciun fel masa monetara, tezaurizarea grabeste momentul colapsului (genereaza hiperdeflatie): banii ajung atat de valorosi incat nimeni nu-si mai permite sa-i foloseasca.

Dar chiar si inainte de momentul hiperdeflatiei, tezaurizarea afecteaza productia de bunuri. Cum aceeasi unitate monetara va fi mai valoroasa peste o luna, oamenii vor incepe sa prefere ca pentru astazi sa cumpere strictul necesar, iar pentru "lux" sa mai astepte – mai ales in cazul bunurilor de folosinta indelungata. Prin urmare, productia de bunuri scade in mod necesar, iar stimulentele de a intra pe piata ca intreprinzator scad la randul lor. Practic, economia intra in recesiune, cu tot ce inseamna asta.

In fine, a treia problema a deflatiei continue e chiar cea a intreprinzatorului. El investeste o cantitate de bani la inceputul procesului de productie. Daca banii isi cresc continuu valoarea, pretul in bani al bunului oferit de el scade continuu – deci lui i se intorc din ce in ce mai putini bani din care sa isi acopere investitia initiala. Cu cat investitia initiala e mai mare, cu atat creste riscul de a nu o putea acoperi.

Daca masa monetara e constanta, exista fireste posibilitatea ca in final cererea sa se adapteze la oferta. Dar asta inseamna ca nu toti oamenii vor mai detine bani. O parte dintre indivizi se va intoarce la economia de subzistenta. Dar asta e exact structura economiei precapitaliste, cu piete restranse si cu oameni care fac agricultura si pastorit pentru subzistenta. Subzistenta unora poate fi, desigur, imbelsugata, dar stimulentul pentru productia pentru profit dispare (sau, in orice caz, e cu necesitate limitat). Cu alte cuvinte, o masa monetara constanta are ca rezultat disparitia capitalismului si revenirea la ordini economice precapitaliste.

* Sorin Cucerai traducator, cercetator in cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc si publicist