Sindromul Coco

N-am nici un fel de interes fata de moda, ma refer la obiectele de cult si la  accesoriile care tin de acest domeniu si nici fata de promotorii domeniului, de lumea care se misca in acest segment social. O viermuiala care irita bunul simt, caracterizata adesea prin nivelul cognitiv coborit, prin efortul disperat al protagonistilor de a se face remarcati. Cind nimeresc, la televizor, pe emisiuni de acest tip dau repede mai departe. Nu ma intereseaza nici masinile care completeaza personalitatea individului ce se doreste astfel vizibil si care altfel ar fi un obscur. Cred – si sper sa nu-mi schimb opinia aceasta pina la sfirsitul vietii – ca valoarea omului (cognitiva, morala, estetica, afectiva) este intrinseca, trebuie sa rezulte, discret, din atitudinile si comportamentele sale si nu din accesoriile care ascund adevarul. Ma oripileaza mai ales efortul incrincenat al unora, femei si barbati, care fac orice sa fie in pas cu moda, desi figurile lor transmit un mesaj clar: vulgaritate si absenta oricarei spiritualitati. Stiu ca acest exclusivism poate soca si irita, dar va asigur ca sint si altii care gindesc la fel si nu sintem putini. Desigur, stiu si eu, de mult, despre parfumurile Chanel si despre rujul Helena Rubinstein, dar am crezut tot timpul ca aceste doamne care le-au dat nume apartin unei clase superiore, care a primit educatie si rafinament prin transmisie culturala, de la familii cu lungi traditii in domeniu. Aflu ca am fost ignorant.

Subiectul pe care il propun azi vine din lumea modei, de fapt e vorba despre o personalitate care a marcat acest domeniu si a trasat o linie inca de netrecut: Coco Chanel. M-a fascinat viata si lupta acestei fete destinate, prin nastere si formare precara, sa ingroase lumea marginalilor si care s-a smuls destinului prin forte proprii. Am ajuns aici incitat de lectura unei carti a Aurorei Liiceanu, cu un titlu atitator, "Patru femei, patru povesti", dar pe care am privit-o cu reticenta un timp. Istoriile de viata, construirea memoriei sociale sint insa domeniul meu de preocupare, nu puteam rezista curiozitatii. Mi-am amintit apoi ca Aurora nu este o militanta feminista din speta agresiva, pe care multi intelectuali o detesta si m-am gindit sa vad ce propune, citind "Cuvintul inainte". Am aflat astfel  cum a ales cele trei femei (apoi patru) pe care le-a selectat pentru a le analiza viata si a identifica elementele biografice definitorii: pornind de la cele trei mari dorinte ale oamenilor – puterea, iubirea si banii. Protagonistele cartii sint femei puternice, care au luptat pentru realizarea in viata si, pe deasupra, persoane fascinante.

Trei dintre acestea sint intelectuale care au reusit sa se afirme in domenii diferite, niste luptatoare care au cunoscut iubirea, gloria, recunoasterea. Dar pornind din pozitii de rasfatate ale sortii. A patra e altfel: e cea mai cunoscuta, cea mai faimoasa, dar care n-a avut parte de o educatie aleasa, nici de un mediu familial protectiv, nici de afectiune. Nimic din anii copilariei si adolescentei sale nu prevestea cariera fascinanta care a consacrat-o pe Coco Chanel. Pornind dintr-o pozitie de defavorizata a sortii, a dus o lupta care a transformat-o intr-o legenda. Si-a inventat, dupa ce a cunoscut succesul, o ascendenta decenta, niste matusi apartinind clasei mijlocii care i-ar fi asigurat educatia sociala si mediul potrivit de dezvoltare, afectiunea de care are nevoie fiecare copil. Nimic din toate astea nu a existat, totul e autorealizare. Si desi a plecat cu un handicap enorm, lipsa educatiei de baza, a manierelor, a exercitiului de socializare, a reusit sa se afirme si sa fie acceptata de o aristocratie a spiritului parizian, de "cei 700 care conteaza", de catre intelectuali care o admirau. A invatat singura masura, bunul simt, stilul potrivit care te face agreabil si acceptat. Recunoasterea are o chimie a ei, niciodata bine delimitata prin linii ferme.

I-a fost aproape si i-a povestit viata un intelectual rasat, Paul Morand, scriitorul Pierre Reverdy a iubit-o si a admirat-o, printre obisnuitii casei sale se aflau Salvador Dali, Jean Cocteau, celebrul dansator Diaghilev, compozitorul Georges Auric, comediantul Marcel Herrand; era pe punctul sa se casatoreasca, mai tirziu, cu desenatorul Paul Iribe si acesta era fascinat de viata ei complicata. Dar a fost si iubita unui nobil bogat, ducele de Westminster, care o rasfata, se simtea in largul sau printre cei de vita, ducese, printi. Daca ar fi fost o individa neslefuita si agresiva, n-ar fi fascinat atitia oameni de spirit. Ce o singulariza? Cum a reusit aceasta fata sarmana, venita la Paris in saboti (simbol al pauperitatii) sa cucereasca lumea rafinatilor?

Un jurnalist perseverent, Marcel Haedrich, care a facut o carte de interviuri cu Coco Chanel, nu s-a multumit cu povestile ei inventate si i-a rascolit trecutul. A aflat astfel ca a fost crescuta la manastirea Moulins, ca "neplatitoare", nu ca celelalte fete carora parintii le plateau intretinerea. Era o orfana, minca la masa separata, era deci intretinuta din mila publica si trebuia sa suporte conditii extrem de modeste, probabil multe umilinte; n-a cunoscut decit vestminte sobre, negre, pina la virsta de saisprezece ani. "Viata la matusi" a fost deci viata de orfelinat, tinjind dupa afectiunea unei familii iubitoare si dupa caldura unei case imbelsugate, cu camari bogate, lenjerii fine, lucruri frumoase si un pod plin cu carti. Era frustrata, razvratita, salbateca, lui Morand i se destainuie ca fiind "rautacioasa, furioasa, hoata, ipocrita, ascultam pe la usi, pe furis, refuzam sa maninc, dar mincam pe ascuns". Cum a putut tisni, din asemenea context psihosocial defavorizat, o fiinta complexa, sofisticata, capabila sa cucereasca, deopotriva, barbati si femei? Haedrich are o explicatie: si-a construit un imaginar social, si-a inventat o lume fascinanta citind romane-foileton care i-au trezit nevoia de altceva si i-au hranit sensibilitatea, orgoliul si impulsul pentru lupta. Descoperea in aceste foiletoane o lume romantica si teme de viata, stiinta de a descifra situatii si conflicte, de a decoda personaje si descoperi strategii de ascensiune. Adora sa creada in aceasta lume fascinanta si de aici s-a inspirat, mai apoi, cind si-a construit scenarii de ascensiune. Tirziu, dupa ce a cunoscut succesul, isi re-construia tot timpul viata sa complexa, ascensiunea, adora sa inventeze, in functie de interlocutor si context. O creativa, nu numai in domeniul sau de performanta, ci si in viata. A devenit si o specialista in marketing, avea nu doar intuitie, ci si stiinta domeniului.

Ceea ce m-a uimit, citind despre viata ei, este faptul ca a parcurs in viteza  un proces complicat de invatare sociala, depasind limitele profesionistilor timpului, cautind mereu altceva. Dar stilul sau nu s-a construit pe lovituri soc, pe stridente, ci pe sesizarea nuantelor, a simplitatii elegante, a decentei. Lipsita de educatie estetica, ar fi trebuit sa fie frapata de sclipiciuri, de tipator si izbitor, dar a descoperit valoarea armoniei, a culorii potolite si a liniilor simple. Ce putere, sa rezisti tentatiei de a soca!? Bogata, tinind case decorate cu gust, complicate, cu zeci de servitori, la sfirsitul vietii s-au gasit in garderoba ei doar trei costume simple, marca Chanel. A invatat ca eleganta nu inseamna mult, lucitor, frapant, ci masura.

Nu era nici un monument de moralitate. Paul Morand evoca mindria si rigoarea firii sale, dar si umbrele ce o caracterizau: geniul invectiv, razbunator, nevoia de a necaji, simplitatea ruinatoare. E aici oare urma umilintelor din copilarie? E efectul inevitabil al extractiei joase? Aurora Liiceanu crede ca cea care a nascut un stil si un parfum ce-i poarta numele a inteles, de tinara, importanta coreografiei sociale, a dovedit inteligenta interactionala, a dobindit arta de a-i face pe altii sa-i ghiceasca dorintele si sa raspunda intereselor sale.