Sindromul Nobel

Intelighentia romaneasca sufera periodic de recurenta maladie, exagerbata mai ales cind se decerneaza premiile suedezului. (Printre altele, inventatorul dinamitei.) Si cum maladivului ii sta bine cu toate pilulele pe noptiera, si de data asta le-a inghitit pe nemestecate. Sperind intr-un efect ce, de fiecare data, nu mai vine.

Premierea bunicutei Doris Lessing, cindva juna lesinata dupa comunism, a rascolit iarasi circumvolutiile locale, prilej de inventariere a ceea ce in veci n-o sa fie.

Ca incoronarea suprema vine de la un juriu ce nu si-a ascuns niciodata culoarea batind bine spre rosu, asta nu mai prea conteaza: totul se invirte in jurul permanentei frustrari.

Desi cu mustata pe oala, Ion Simut, de altfel analist avizat al literelor, incearca, in Romania literara, un bilant exhaustiv al reperelor autohtone. O trecere printre ele ne-ar oferi si mare parte a spectacolului. I-am spune pantomima, daca am fi glumeti.

Regretatul Laurentiu Ulici, in volumul Nobel contra Nobel, imagineaza – ne asigura Simut – indreptatirea citorva scriitori romani de a fi obtinut Premiul Nobel pentru literatura. Ca si cum indreptatirea noastra ar conta in fata juratilor parfumati cu dinamita. Lista lui Ulici ii are in vedere pe: Caragiale, Rebreanu, Arghezi, Blaga si, intr-o prima editie (nu si in urmatoarea), pe, vai, Sorescu, dar, cu indreptatire, si pe Breban. Nu putea lipsi, imediat, din nou vai, Nichita, se-ntelege Stanescu.

Desi spune ca, personal, nu simte nici un fel de frustrare ca literele romane nu au luat pina acum nici un Nobel, Simut (a carui mustata pe oala ne ofera oricum garantii) se deda, si el, unei liste prezumtive, avindu-i in vedere pe citiva din protagonistii momentului. Din care sint de retinut: Blandiana (dar cu impedimentul deloc neglijabil ca ar avea optiuni politice de dreapta, adica antipatice stingii de la Stockholm), Cartarescu (se putea!), iar coroborata cu alta lista, cea a Gabrielei Adamesteanu, Müller, Pastior, Tepeneag, Melinescu, Buzura. Alta viata, nu?

Ne mai vine inima la loc cind Simut ne linisteste spunindu-ne, finalmente, ca nu mai Pasternak si Sartre au avut taria unei recuzari semnificative. Pe care, din lista autohtona de ultima ora, il vede imitindu-i pe cei doi? Pe Norman Manea, oare?

Apropo, ce m-ar tenta o lista cu nume iesene in vederile de stinga ale stingistului Nobel. Cu, se-ntelege, clauza recuzarii.

Gata cu Simut. Si cu mustata lui pe oala.

Sa revenim la sindromul romanesc.

Nu insa neaparat implicind Nobelul.

Deocamdata, pina la Nobel, mediul nostru creativ cunoaste spectacolul, oricum frustrat provincial, al impunerii internationale.

Pentru a mai ramine o clipa in aria literelor, de observat, fara prea mari eforturi, ca oricit si-ar exacerba pretentiile, un pic isterice, noii veniti nu au nici o sansa dincolo de fruntarii. Oricite sclipicioase solutii promotionale ar fi puse la bataie. Continui sa ma servesc, periodic, de imbatabilul argument ca, in timp ce asii noii literaturi masturbat (pardon) mizerabiliste isi etaleaza infatuarile, exista, sint contemporani cu noi, scriu masiv citiva romancieri moderni (de virila strategie balzaciana, flaubertiana, daca vreti): Fawls, Lodge, Ewan, Coe, Barnes, Marias, Houellbecq. Acestia nu au nevoie de ajutorul ambasadelor lor din strainatate, ca sa fie tradusi peste tot in lume.
Si ca sa ma mentin in aceeasi amuzata pasa schizoida, sint convins ca roman mare (poezie mare, pictura mare, muzica mare) nu se poate face in Estul de-acum. Argumentul, invers, ca cei doi K, Kundera si Kadare, ar avea oarecare relevanta ma lasa rece.

Ca sa ma incalzesc, recuperator, il urmaresc incintat pe frumosul futbolist brazilian Kaka.

Kaka.