Caută 
4 MIN
Acum mai bine de trei saptamani, simezele Galeriei „Cupola" au fost confiscate de cativa artisti din generatia noua, care au promis iesenilor o „luna plina cu arta contemporana". Un al patrulea episod, ultimul din cele anuntate initial, va fi vernisat chiar in aceasta seara. Avand perspectiva asupra intregului proiect, voi schita un scurt raport concluziv. Extrapoland observatiile, am putea raspunde unor dubii cat se poate de legitime. Sunt artele vizuale din urbea moldava convingator reprezentate? Care ar fi liniile distinctive? Ce anume le-ar lipsi pentru a se fortifica suplimentar si a capata un spor de vizibilitate?
Fara a se ralia in tabere ostile sau incompatibile mutual, artistii vizuali ieseni sincroni cu propria lor contemporaneitate (ii exclud pe „anacronici" sau pe cei ancorati in formule plastice pe care le socot „expirate") evolueaza in registre publicistice si expozitionale relativ disjuncte, dintre care doua au un plus de evidenta. Asociati genurilor performative, unii – de regula solitari, detasati de structurile institutionale locale sau regionale – dau prioritate afirmarii externe. Tematic vorbind, acestia sunt retinuti mai cu seama de contextele sociale si politice ale lumii prezente (pauperizarea, urbanizarea agresiva, alienarea, migratia fortei de munca – Matei Bejenaru, Dan Acostioaei) sau de cele speculative („traducerea" conceptelor filosofice in experiente artistice echivalente, insa „amprentate" de accente comunitare – Liliana Basarab). Altii, ceva mai solidari in „expunerile" publice, stapanind cu egala dexteritate tiparele clasice ale reprezentarii, dar si vocabularul „deconstructiilor" postmoderne, au ales confirmarea autohtona drept platforma inaugurala pentru eventualele evaziuni si recunoasteri externe. Este tocmai cazul celor mobilizati in proiectul de fata…
O nota comuna a evenimentelor de la „Cupola" ar fi asumarea artei ca experienta subiectiva, integrata insa intr-un camp al fortelor potrivnice si constrangatoare. De aici o suma de probleme menite a readuce in atentie focare de interes: conditia artistului, oportunitatea compromisului pentru arta, conflictul dintre impostura si valoare, dintre autenticitate operala si surogat. Adrian Crismaru, de pilda, ne invita la un amplu exercitiu de sinceritate; sa privim „reversul" tabloului, adica sa ne asezam „de cealalta parte" a acestuia, ca si cum am fi prinsi „in interior". Stim sa apreciem „fata" adevarata a unei lucrari? Dar a unui artist? Cum s-ar vedea lucrurile daca am despica indiscret cortina superficiala a imaginii? Am distinge, bunaoara, artistii veritabili (care stiu sa bata cuie pe sasiul tabloului si sa intinda singuri panze), de cei care doar mimeaza competenta, cusandu-si captuseala carierei, strident si precipitat, cu multa ata alba. Cuiul devine, astfel, ustensilul principal, sinecdoca a priceperii artistice si a lucrului „bine-facut", in timp ce acul, strecurandu-se usor, face jocul necinstit al masluitorilor de tot felul.
Exista compromisuri in practica artei? Mitrut Peiu raspunde afirmativ, luandu-se pe sine drept exemplu. Este bine sa le faci, ori sa le ocolesti, pe cat posibil? Compromisurile in arta nu sunt totuna cu acele compromisuri facute din necesitate, pentru arta – sugereaza autorul. Primele conduc spre exersarea stereotipa a catorva retete comerciale sau la obediente rusinoase pentru castiguri imediate; celalalte (un job suplimentar de Mos Craciun, spre exemplu) iti pot asigura vremelnic supravietuirea, redistribuind energiile in directia dorita. Important este sa constientizezi situatia. Dintr-o atare postura, George Cernat, propune ca artistul sa-si cunoasca limitele, sa iasa din „cutia" marginita a lumii, sa se „descalte" de ispitele cotidiene si de orgoliile nemasurate, asumandu-si orice risc.
Tot in palier subiectiv pot fi stivuite si alte lucrari. Mihai Tarasi evoca nostalgic o secventa din indepartatii ani de scoala. Exersand conditia (inedita pentru ei) de parinti, Maria Gheorghita Vornicu si Andrei Morteci compun in tandem scenele domestice ale unui performance maternal, pictand alaturi de pruncul lor peretii „pesterii" urbane in care s-au refugiat. Intr-un context similar, Claudiu Ciobanu fixeaza in imagini, clipele de jubilatie conjugala (Illuminated Moments) petrecute ulterior venirii pe lume a propriului copil.
O a doua tendinta evidenta in expozitia artistilor ieseni este cea favorabila primenirii conceptuale si experimentului. Propus de Eugen Alupopanu, termenul „postperformare" descrie ce se poate intampla in „posteritatea" performance-ului propriu-zis. Daca acesta este instantaneu si efemer, cum ar fi posibila „arhivarea" si transformarea lui in „document" integrabil memoriei culturale? La un prim nivel, prin „imobilizare" picturala, adica prin returul la vocabularul plastic al traditiei. Este insa reduplicarea picturala suficienta pentru un asemenea obiectiv? Nu cumva reclama si aceasta o noua „arhivare", dar de alta factura? Ideea ramane de discutat… In ceea ce-l priveste, artistul evoca o „actiune" traita recent, in fiordurile norvegiene si intitulata Ubi pane, ibi bene („Unde este paine, este si patria"); fotografiaza mai multi emigranti si ii picteaza apoi etaland – daca nu cu mandrie, atunci cu recunostinta – steagul tarii de adoptie, tara care le-a oferit o formula de echilibru imposibil de obtinut in alta parte. „Postperformarile" lui Ioan Pricop au, la randul lor, miza simbolica. Aidoma unui alchimist din alte vremuri, artistul se imagineaza „dezbracandu-se" de metale, arzand elementele nocive, decantandu-le intr-un alambic modernizat, pentru a se „purifica" prin foc si cenusa.
Solidari cu deschiderile contemporane, artistii ieseni solicita aportul metadiscursului interpretativ. Pentru a fi intelese, pentru a li se descifra mesajul, lucrarile trebuie „povestite" sau descifrate. Expozitia de la „Cupola" dovedeste ca indemanarea, ironia, inventivitatea si talentul nu sunt fatalmente bunuri de import. Tocmai de aceea, proiecte precum acesta s-ar cuveni mai bine cunoscute si promovate, inclusiv la exterior.
