Teatrul ca joc. Debut regizoral: Ioana Moisii

E o miza serioasa in joc ori de cate ori un regizor la inceput de drum decide sa monteze un Shakespeare, un Cehov, un Ibsen sau un Strindberg? Radu Afrim, dupa sute de spectacole, abia s-a apucat de Shakespeare, decizand, asa cum reiese dintr-un interviu, sa-si indrepte atentia si asupra a doi dintre dramaturgii mai sus mentionati (unul l-a facut deja). Ceea ce admir eu la regizorii tineri este curajul de a-si juca visurile, uneori visele/cosmarurile pe scena. Cazul Vasei Blohat cu Cehov. Cazul lui Florin Caracala cu Ibsen. Apoi cazul lui Radu Afrim cu Shakespeare. Si este si cazul Ioanei Moisii cu o punere in scena in premiera la sala Uzina cu Teatru a TNI. Spectacolul Pelicanul, o adaptare dupa piesa omonima a lui August Strindberg, incheie stagiunea 2011-2012 a Teatrului National din Iasi. Premiera: 10 iunie. In reluare: 23, 27 si 30 iunie. Distributia: Roxana Mirza, Ioana Lefter, Dumitru Georgescu, Dan Grigore si Brandusa Aciobanitei.

Pelicanul  reprezinta teza de licenta a Ioanei Moisii. Dar asta nu e tot: ea a terminat Colegiul National din Iasi, unde a cochetat cu teatrul si cu texte dintre cele mai serioase (Shakespeare, Sartre, Cehov) inca din clasa a VII-a. A citit Strindberg pentru prima data in clasa a IX-a. In facultate a lucrat cu regizorii Ovidiu Lazar si Octavian Jighirgiu. Ioana Moisii a inteles legatura dintre teatru si joc, o idee ce-i insoteste mai mult sau mai putin pe toti tinerii regizori mai sus numiti. Chiar Ioana Moisii mi-a marturisit ca pentru ea "spectacolul este o reintoarcere in locul preferat", pe care nu-l divulga, lasandu-ne sa-l descoperim atunci cand ii vom vedea spectacolul. In acord cu Strindberg, pentru ea teatrul devine un joc cu sine insasi.

Pelicanul este una dintre cele cinci piese intr-un act cuprinse in pachetul denumit Chamber Plays, scrise de Strindberg intre 1907-1908, pentru a fi jucate la teatrul lui, Intima Teatern (Intimate Theater), din Stockholm. Piesele sunt cu aceasta ocazie numite pentru prima data kammarspel (camera de joc). Termenul, forjat dupa  kammerspiele (Max Reinhardt), desemneaza un tip de piesa de teatru cu o distributie limitata, punand accent pe dispozitie, mai degraba decat pe actiune, cu o pronuntata tenta psihologica, dar nelipsind nici componenta sociala. In plus, cadrul spatial (decorul) este unul intim si rezoneaza cu interioritatea personajelor.

Drama lui Strindberg pioniereaza expresionismul: o mama fara suflet isi aduce copiii in postura de a arde de vii, dupa ce si-a ucis cu cruzime sotul. Strindberg este modern si in alt sens. El propunea chiar stiluri de joc, prin care actorii sa fie adusi mai aproape de public. Iar piesele de camera au fost comparate cu reprezentarile dintr-o camera obscura. In acest sens, mi-as dori sa se indrepte un spectacol realizat dupa Strindberg: folosirea unor tehnici de apropiere a spectatorului de personaje si, eventual, un film care sa mearga cu nararea invers ori pe dos decat scena. Cu accent, bineinteles, pe chesiuni de interes pentru noi astazi: "suflet" si "om contemporan" devin acum termeni antagonici? A face sacrificii pentru altul inseamna a iubi? Lista (raspunsurile, nu mai zic) ramane, bineinteles, deschisa.

O felicit pe Ioana Mosii pentru intalnirea cu scena in postura de tanar regizor iesean debutant si ii doresc mut succes! In al doilea rand, ea merita, cred, congratulata pentru raspunsul plin de curaj pe care il da, indirect, intrebarilor de mai sus: Pelicanul este spectacolul care va invita la rememorarea sufletului dumneavoastra. Matura si sensibila, odata pactul cu scena facut, depasindu-si "furia" din care mi-a spus ca a plamadit spectacolul, Ioana Moisii a invatat nu doar sa-si priveasca sufletul in fata, ci – sper eu – sa si ierte.