Tiranul si diseminarea

Intr-un articol publicat acum citiva ani, faceam, la un moment dat, o constatare ce mi s-a parut ulterior – mie insumi – putin exagerata. Spuneam atunci ca ar trebui sa vedem in Ceausescu o tumora gigantica, extirpata (salutar, la vremea respectiva) de Revolutia din 1989, Revolutie aflata pe post de ablatie chirurgicala veritabila, executata in regim de urgenta. Totusi, continuam rationamentul, asa cum se intimpla frecvent cu astfel de tumori, odata operata, ea a diseminat rapid, la distante mari de locul initial, in varianta unor tumori mai mici, dar mai nocive decit excrescenta-mama. Mai exact, prin indepartarea violenta de acum 21 de ani, Ceausescu disparea ca specimen unic, facind loc unui sir interminabil de Ceausesti mai mici – clone miniaturale, raspindite malign pe trupul secatuit al bietei noastre patrii. Am avut senzatia insa, va ziceam, ca sar (oarecum) calul. Romania devenise, intre timp, membra NATO si UE, liberalismul facuse progrese, cel putin aparent, pe toate palierele vietii sociale, iar noile generatii studiau comunismul la scoala, ca pe un fenomen definitiv clasat.

Astazi, sint nevoit sa revin la acea observatie cumva grabita si, aprofundind-o, sa-i remarc – in ciuda tuturor obiectiilor de forma care i s-ar putea aduce – validitatea incontestabila de fond. „Tumora originara" Ceausescu a metastaziat in corpul societatii romanesti actuale, declansind ceea ce ar trebui numit – paradoxal, admit – „ceausismul post-ceausist". Intr-un anumit sens, el este ceausismul adevarat, autentic, experimentat la nivel de esenta mentalitara, identitara si nu doar la cel de structura, cum se intimpla inainte de 1989. Tipologia ceausescului, daca-mi e permisa o asemenea substantivare, a intrat, abia dupa doua decenii de la „ablatie", in fiinta noastra de adincime, in exercitiul nostru existential de ansamblu. In mod usor absurd, inainte de Revolutie, avindu-l pe Ceausescu in frunte, Romania se incapatina sa functioneze – in planul identitatilor colective – ca un organism sanatos, ce-si "colecteaza" raul intr-un singur loc, la nivelul conducerii, la "centru", unde gingaveala si stupiditatea clasei (comuniste) "coordonatoare" era dispretuita, ridiculizata si, pina la un punct, izolata, ca impact psihologic, de marea masa a populatiei.

Ceausescu si ai lui reprezentau dusmanul comun. Exista intre noi, ceilalti, o solidaritate robusta si neconditionata, nerostita neaparat, dar sugerata constant printr-o gestica elaborat-simbolica. Oamenii aveau impulsul civilitatii si, obositi de retorica autoritarista generala, practicau jocul democratic pe falii mici, clandestine, ce constituiau supapele evadarii din spatiul concentrationar. Ne simteam adesea calauziti de generozitate, aveam fiorii unei stari de complicitate universala, vorbeam codificat si stiam – dincolo de suspiciunea turnatoriei, devenite, e drept, un fel de patologie nationala la romani – ca undeva, in subteran, freamata o fraternitate latenta, apta de a schimba, fie si intr-un viitor incert, destinul nostru istoric (sublimul "starii" rspective a fost atins in zilele Revolutiei propriu-zise!). Daca Ceausescu supravietuise atita timp pe palierul discursivitatii publice, neverosimil, in cel al perceptiei mentaliste, el se transformase in cenusa cu mult timp inainte de 1989, tocmai in virtutea amintitei solidaritati populare si a unitatii tacute dintre oprimati. Numai cei care au trait acei ani oximoronici pot intelege subtilitatea unei asemenea curiozitati.

Astazi, prin contrast – unul, fara indoiala, nefericit -, situatia a ajuns perfect opusa. Discursul (oricum sforaitor, dupa gustul meu) se vrea european, in timp ce, in planul identitatilor comunitare si al mecanismelor publice, batrinul Ceausescu a inviat intr-o multitudine de Ceausesti mai mult sau mai putin diriguitori. Am chiar banuiala ca, daca nu ar fi fost resuscitat de modul nostru de gindire paseist si patetic, el (Ceausescu) ar fi trebuit (re)inventat. Se pare ca, in absenta lui, echilibrul tipologic-identitar romanesc intra pe panta unei iremediabile prabusiri. Vechiul autoritarism, cu precadere, a revenit in forta, luind nu numai profil de modus operandi, ci si de modus vivendi. Apanaj, in trecut, al vechilor stabi (ei insisi totusi, daca va amintiti, mai "luminati" pe masura ce se departau, ca functie, de maleficul "centru"), autoritarismul era privit cu mare circumspectie de restul populatiei. Acum, dimpotriva, experimentul ceausistic a iradiat in segmentele principale comunitare, derulindu-se, cum spuneam, ca proces tipologic. Nu ne mai raportam la un Ceausescu singular si bine delimitat, ci ne lovim de Ceausesti nediferentiati, raspinditi haotic pe intregul interval.

In Romania contemporana, nu mai poti initia un dialog minim cu diversele compartimente ale existentei sociale, ca patrunzi, volens-nolens, intr-un sistem de restrictionari cu prototip ceausist. Accesul la un birou/ghiseu/serviciu/departament oarecare este cenzurat de fantomele vechii autoritati dictatoriale. Orice sef de scara retraieste in prezent, mnemotehnic, deliciile de coordonare ale Marelui Cirmaci. Femeile de servici din institutii dau directive si te cheama la ordine, iar secretarele sint inexpugnabile autoritati de fundament sistemic. Directorasii abia ii vad pe cei din fata lor, coplesiti fiind de propria-le importanta. Sectoristii privesc cu suspiciune (autoritara) pina si gizele ce li se aseaza pe nas. Individul obisnuit nu mai face un pas fara a fi strivit de palma gigantica a nu-stiu-carei "notabilitati". Toate, in conditiile in care Romania a ajuns, din alt unghi, paradisul mafiotilor genuini, mai relaxati aici, in relatia cu autoritatea, decit in Papua Noua Guinee. Natiunea s-a scufundat sub izbitura de tsunami a vechiului cinism dictatorial (diseminat), pe cind segmentul interlop pluteste, pe valul ucigas, in beatitudinea extatica a unui surfing fara sfirsit.

Nu mica mi-a fost mirarea deunazi, intrind in ghereta portarului unei anumite institutii din urbe si intrebind unde se afla biroul X, sa-l vad pe individul somnolent dinauntru cum ridica o privire piezisa si zice: "Drrraga tovarrase si prretine, mai intii faci cerrerre si dupa aceia intrrebi! Altfel, vei fi arrestat!". Ultima propozitie (sacadata) a fost insotita de un gest entuziast, cu mina in aer, sugerind proiectia catre viitor. Am iesit naucit si mi-am dorit, o clipa, sa smulg drapelul tricolor, de la usa cladirii, pentru a-l (re)decupa, sanatos, la mijloc.