Traiasca poezia si marii visatori

Pentru multi dintre reprezentantii noii generatii, Ioanid Romanescu e un necunoscut. Nu stiu cati dintre poetii valului nouazeci i-au citit cartile… Si totusi, daca ar trebui sa facem o paralela intre modul de-a scrie poezie in anii saptezeci si cum se scrie astazi, am descoperi o ciudata similitudine dintre lirica tinerilor fracturisti, si cea a autorului Singurtatii in doi, Ioanid Romanescu. Nu e vorba aici de influente, si nici macar de o potrivire de temperamente, ci de atitudine de fronda pe care o intalnim atat in poezia sa, cat si in cea a tinerilor condeieri de azi fata de realitate. Si, poate, e vorba si de o anumita ciclicitate pe care o urmeaza viata si literatura. Iata cat de frust, cat de actual suna versurile sale scrise cu aproape cincizeci de ani in urma: „Traiesc pe spinarea mea sar din mine/ am casa la aeroport/ beau aer, mananc aer, sunt singur, ocolit/ ca stalpii cu emblema cap de mort…// Nevasta-mea viata isi scutura de mine covoarele..". Si: "Tampitule, boule, baiatul lui Halabus cel nebun, balbaitule/ cretinule, tu care gandesti/ intotdeauna nearticulat/ dai buzna peste oameni…"

Nu as putea spune ca m-am numarat printre fanii sai. Ci dimpotriva. La revista Convorbiri literare, Ioanid Romanescu raspundea de poezie. In aceasta calitate ne-am cunoscut. Poetul era pe cat de exigent, pe atat de subiectiv cu cei care bateau la portile literaturii. Cu unii era prea drastic, cu altii prea generos.

Cat timp Ioanid Romanescu a diriguit sectia de poezie, nu am reusit sa public nici un grupaj in revista. Totul a ramas in stadiul de promisiune.

Asta nu inseamna insa ca i-am purtat ranchiuna.

Ce-i drept, pulsul poezei sale l-am simtit mai tarziu, apreciindu-i abia peste ani si ani strania savoare.

Nu-mi iese din minte prima noastra intalnire. Veneam la Convorbiri aducand un grupaj de versuri proaspat.

Revista isi avea redactia in acelasi imobil unde functiona si Cronica… Inarmat cu un dosar burdusit cu manuscrise, urcam precipitat treptele monumentalei scari ce ducea spre biroul redactorului responsabil cu poezia.

Pe la mijlocul scarii, m-am ciocnit aproape nas in nas cu o mogaldeata imbracata alandala (cravata snur, sacou liliachiu, pantaloni negri, scurtati pana la glezne, pantofi de lac, cu varful ascutit, ce pareau prea lungi pentru statura sa minuscula), incrunat, cu gatul infundat in umeri si fata brazdata in zig-zag de riduri. Facand un rictus, mogaldeata ma intreba, cu un glas neasteptat de sonor pentru alura sa, pe cine caut.

Initial, nu i-am acordat nici o atentie, continuandu-mi urcusul spre redactie… Dar am auzit din nou vocea somandu-ma sa ma opresc si m-am oprit. Indreptandu-si cravata stacojie, mogaldeata repeta intrebarea, zambind cam in doi peri si aratandu-si dintii mari, lati, galbeni de prea multa nicotina ingurgitata. Mi-am zis ca trebuie sa fie vreun functionar administartiv marunt care vrea sa-si impuna autoritatea fata de straini sau omul de serviciu insarcinat sa consemneze in registru numele celor ce intra in redactie. Am stat in cumpana daca trebuie sa-i raspund sau nu la intrebare. Ca sa nu complic lucrurile, urcand din nou treptele, i-am raspuns din mers ca am treaba cu poetul Ionid Romanescu. "Pai, eu sunt Ioanid", am auzit rasunand pe casa scarii vocea sa puternica barbateasca, urmata de un ras ce mi s-a parut sinistru.

Pe Ionid Romenescu il stiam doar din pozele ce apareau in paginile revistelor literare si dupa titlurile cartilor sale de poezii. Mi-l inchipuiam ca pe un poet al uriasilor, pasind cu capul in nori spre nordul obiectelor… Intre timp, strania faptura facu cale intoarsa sarind cate doua trepte ale scarii deodata  si ma privea acum de sus, de la etaj, cu un aer de superioriate. Eram atat de bulversat de infatisarea sa, incat, atunci cand m-a poftit sa intru in birou, m-am pierdut de tot cu firea. Citindu-mi poezii, Ioanid mai intai s-a incruntat, apoi s-a inseninat. Si dupa ce a mazgalit tot manuscrisul, m-a rugat sa mai revin. Am revenit, dar fara succes.

L-am intalnit apoi, tot in aceeasi perioada, in Atelierul de potcovit inorogi al colegului meu de breasla Lucian Vasiliu (un fel de chilie de pustnic tanar si ferice), unde se adunau, la vreme de seara, tinerii manuitori ai condeiului. Cateodata se mai ratacea pe acolo si cate un crai batran, in chip de maestru.

Cel mai spectaculos, desigur, dintre crai era Ioanid Romanescu.

Ioanid vorbea raspicat, cu o siguranta demna de invidiat, impresionand auditoriul. Poetul dadea impresia ca rosteste adevaruri absolute, care nu admit replica, dar in sinea sa se indoia adesea de cele spuse, iar cand avea ocazia izbucnea intr-un hohot de ras nestavilit. Lucra numai noaptea, retras intr-o camera minuscula, unde canta la vioara sau la acordeon spre disperarea vecinilor. Spre dimineata simtea nevoia sa evadeze, haladuind de unul singur pe strazile cetatii. Cateodata se abatea din drum poposind in atelierul lui Lucian. De la domnia sa am aflat multe povesti despre Ioanid.

Daca incheia un ciclu de versuri, Ioanid simtea nevoia sa sarbatoreasca evenimentul cantand la trompeta. Desigur ca vecinii facusera nenumarate reclamatii la sectie, dar sectoristii il cunosteau pe poet ca pe un cal breaz si-l lasau in pace.

Cocotat pe pervazul dormitorului, Ioanid Romanescu isi recita poeziile cu un glas cavernos, ce suna ca din mormant. Sotiile sale ii respectau cu sfintenie programul. Ca sa nu fie deranjat, poetul amenajase o ferestruica rabatabila in usa camerei sale, prin care vorbea cu consoarta, ascuns dupa ochelarii sai fumurii, ce-i acopereau o mare parte din obraz. Desi pricajit de statura, avea aerul unui cuceritor. Cuceririle le facea, de obicei, la redactia Convorbirilor, unde raspundea de poezie, dar si la cate un picnic pescaresc organizat la sfarsitul saptamanii pe malul Prutului sau Jijiei.

Dansand salbatic in jurul focului, avea aerul unui saman, pregatit sa leviteze in fata auditoriului, alcatuit, de obicei, din discipoli, inarmati cu undite si plase, oracaind de zor la luna plina.

Ioanid Romanescu avea in el ceva de sfant, dar si de hahalera. Cantecul sau era deopotriva inefabil, dar si golanesc. Intr-o noapte memorabila, petrecuta in Atelierul infernal de langa Piata Nicolina, l-am auzit recitand extraordinarul poem In forta, cu nerusinare, ce mi-a ramas de atunci intiparit in memorie: „de faptul ca exist am luat cunostinta/ in noaptea cutremurului din patruzeci/ cand peste mine s-au rasturnat vrafuri de carti/ in casa unchiului meu care a avut unsprezece neveste,/ nici una in stare sa-i calce ireprosabil camasile/ (m-a salvat una dintre amantele lui)// copil in timpul razboiului, am mancat din gunoaie/ am baut apa din harburile cainilor din urmele tancurilor/…/ nu ma pricep/ decat la un singur lucru – am iubit femeie cu tot cu fiica, am iubit surori/ gemene si negemene, femei pure/ sau tavalite de o companie// tarfe internationale (deopotriva pudice si destrabalate),/ cu fiecare am descoperit o America mare cat Rusia/ le-am posedat fara sa ma laud/ cu numele si rangul lor/…/ am iubit cu paturile-n geam/ ca un camionagiu in spatele depozitului/…/ le-am iubit pe deselate/ nepasandu-mi de toti cei care ne fluierau" etc.

Viata boema era dusa la marginea societatii. Dimineata, poetii se urcau in trenurile imbacsite de navetisti, coborau intr-o halta, o luau pe camp, peste islazuri, spre baltile acoperite de ceata si stuf, unde intindeau cortul. Pescuiau, beau, spuneau povesti, se tavaleau prin porumb, apoi, seara, se intorceau franti de oboseala in dulcele targ, dar nu se dau rapusi, poposind mai intai la bufetul imund al garii, dupa care o luau pe jos, in directia blocului de nefamilisti de langa Piata Nicolina, unde puneau tara la cale, jucand sah si recitand poezii pana se crapa de ziua. De atunci, probabil, dateaza si poemul Traiasca poezia si marii visatori, care suna astfel: „al dracului am fost, patima in toate,/ gresind fundamental de atatea ori/ – si totusi printre fericiti ma numar – / traiasca poezia si marii visatori!".