Caută 
4 MIN
Vorbeam deunazi cu o doamna care pina nu demult (adica pina a iesit la pensie) lucrase ca realizatoare de emisiuni culturale la radio (radioul public, se intelege). Doamna a spus la un moment dat, pe un ton atit de categoric incit nu admitea nici o contrazicere, ca doar inainte de 1989 se facea cultura adevarata. Destul de iritat, printre altele si datorita faptului ca mi-am dat seama de indata ca nu am sanse sa-i schimb parerea, am venit totusi cu citeva argumente, cum ar fi acela ca intr-un regim politienesc, ce isi propune supravegherea stricta a populatiei si indeosebi a intelectualilor, nu putem vorbi de cultura autentica. "Fleacuri", mi-a replicat doamna, "eram cu totii urmariti de Securitate, si ce-i cu asta?" (acest "cu totii" o includea si pe ea printre potentialele victime, ceea ce facea dialogul si mai anevoios). Mi-a mai zis ca n-am decit sa compar scoala de azi cu scoala de odinioara ca sa vad ca deosebirile sar in ochi.
Avem aici, evident, o varianta a nostalgiei ("era mai bine inainte!") pe care nu e simplu s-o combati cu argumente rationale. In mod obisnuit, nostalgicii sint cei care regreta vremurile in care aveau siguranta locului de munca, plateau chirie mica si isi amageau foamea cu ratiile minimale, distribuite pe cartela, de un stat-partid omnipotent si omniprezent. Nostalgia culturala este mai complicata si mai perversa. E greu sa demonstrezi ca astazi problema invatamintului nu tine atit de scaderea calitatii cit de schimbarile de mentalitate (fenomenul este global, nu se petrece doar in Romania). O abordare lucida si echilibrata a chestiunii au avut-o recent, in dezbaterea lor televizata de duminica, Gabriel Liiceanu si Andei Plesu. Cit despre literatura, este foarte raspindita (iarasi, nu numai la noi) teza conform careia un regim totalitar stimuleaza inventivitatea artistilor si ca muza cenzurii naste capodopere.
Intram, in acest punct, pe un teren minat, unde argumentele pro si contra, daca sint sustinute cu patima, risca sa se anuleze reciproc. E ca si cum ai spune ca realizarea unui canal sau a unei constructii faraonice merita sacrificiile materiale imense si miile de victime omenesti. Pe de alta parte, perioadele de mare inflorire culturala din istorie (Renasterea, spre exemplu) au fost acelea in care creatorii s-au bucurat de libertate, fie si, in contextul respectiv – relativa. Cum ar fi aratat literatura romana moderna, de la Eminescu si Caragiale pina la Blaga si Camil Petrescu, daca ar fi – cum sa spun? – "functionat" in conditiile impuse de regimul comunist? Ar fi aratat ingrozitor, chiar daca ar fi aparut si carti foarte bune, reprezentind insa exceptia si nu norma. Ne amagim, apoi, cu un fel de iluzie retroactiva, idealizind anii ’70 si ’80. Ce tiraje aveau, in definitiv, poetii optzecisti? De ce audienta efectiva se bucurau intilnirile scriitoricesti, altminteri foarte placute si destul de libere in exprimare, de la Onesti ori Sibiu? Nu erau ele doar oaze, doar ochiuri de lumina intr-un peisaj dezolant? Nu erau oare si atunci licee de elita, iar invatamintul de la tara supravietuia jalnic, in conditii si mai dezastruoase? Sau, altfel punind problema, pentru un volum de Dinescu ori de Brumaru, oare cita maculatura trebuia sa apara, cite Omagii, cite texte de adulare desantata a Conducatorului si a Savantei de renume mondial?
Nostalgicilor culturali, si numai lor, le-as recomanda un volum aparut recent si care este un monument de timpenie si de abjectie. E vorba de o carte de 450 de pagini purtind un titlu inselator: Conferinta (secreta) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955 (editura Vremea, 2006). Cartea este fructul initiativei unui fost nomenclaturist cultural, Pavel Tugui, ajuns astazi la o virsta venerabila si care nu e la prima isprava de acest gen. Pavel Tugui are de multa vreme iluzia ca a jucat un rol decisiv in orientarea culturii romanesti, si nu numai decisiv dar eminamente pozitiv, in directia destalinizarii si liberalizarii ei. Volumul a atras atentia si lui Mihai Zamfir care a inceput un comentariu mai amplu in ultimul numar al "Romaniei literare". Stenogramele acelei asa-zise conferinte (in realitate o intilnire cu factorii de raspundere ai partidului comunist, in frunte cu sinistrii Gheorghe Apostol si Iosif Chisinevshi) arata la ce mirsavii se faceau complici scriitorii si ce ineptii puteau debita cu aerul cel mai serios si mai convins din lume. Va scutesc de citate, nu vreau sa se creada ca sint sadic. Scriitorii cu pricina nu erau fitecine: Zaharia Stancu, fost ziarist cunoscut in interbelic; George Macovescu, in 1955 (si mai tirziu) profesor de Teoria literaturii la Universitatea din Bucuresti, ulterior ministru de externe si presedinte al Uniunii Scriitorilor; Crohmalniceanu, viitorul teoretician al modernismului si protector al optzecistilor. Apoi secaturile de serviciu, Baranga, Galan, Selmaru, Mihaileanu, dar nici ei neavind scuza ca ar fi saraci cu duhul. Cum a fost cu putinta ca un Petru Dumitriu, in tinerete cu studii stralucite, mare speranta literara, sa scrie apoi Drum fara pulbere si sa vorbeasca in niste infioratoare clisee? Asa aratau scriitorii romani – se intreaba stupefiat, pe buna dreptate, si Mihai Zamfir – la doi ani dupa moartea lui Stalin si cu un an inaintea revolutiei din Ungaria?
Cartea demonstreaza, de fapt fara sa vrea, ca in injosire si in imbecilizare scriitorul roman nu a cunoscut limite. Capacitatea lui de adaptare la mecanismele regimului comunist te face sa te infiorezi. E de ajuns sa parcurgi, daca rezisti, cele 450 de pagini ca sa nu mai nutresti nici un fel de nostalgii culturale.
