Un primar al poporului

In galeria figurilor de trista pomenire din politica ultimilor douazeci de ani, Marian Vanghelie este prototipul primarului de tranzitie. Agramat, agitat si contondent, vesnic iute la vorba si, poate, prea plin de sine, ilustru posesor al unor maniere de periferie, edilul sectorului 5 intruchipeaza imaginea individului care a pornit de jos cu ambitia de a se aburca unde se poate mai bine. Si, slava zeilor, s-a putut. Ca multi altii, si-a confectionat ascensiunea folosind cu pricepere de zapciu retetele patentate in democratia carpato-danubiano-pontica: mai intii servicii, slujbe, comisioane si lingusiri pentru stapini si protectori, vanghelioane, petreceri, picnicuri si pomeni grandioase, mai apoi, totul incheindu-se cu vizite de lucru la Casa Alba, unde a vazut – de la distanta si pe banii contribuabililor – diferentele capitale intre democratia de Washington si cea de Bucale.

Popularitatea lui Vanghelie poate fi interpretata in termeni la fel de simpli ca si judecatile celor ce i-au acordat votul. De obicei, omului ii place sa vada in conducatorul locului, nu o fiinta in carne si oase, cu merite si defecte, ci un cliseu lipsit de contur specific. Potrivit stereotipului, primarul trebuie sa fie un om al faptelor, un fauritor de civilizatie caruia ii repugna neologismul si sintaxa arborescenta, un om cinstit si sarac inscaunat nu pentru binele sinelui, ci pentru bunastarea celorlalti.

Este Marian Vanghelie un om al faptelor? Fara indoiala. Numai insirarea tuturor actelor sale de ocirmuire locala ar ajunge la dimensiunile unui tom comparabil prin marime cu dictionarul explicativ al limbii romane. Cine n-a auzit de magazinele pentru sarmani sau de parangheliile de la Romexpo? Cine nu stie de concertele, focurile de artificii si de petrecerile cu trandafiri si tricouri rosii organizate de priceputul administrator de comunitate?

Este Marian Vanghelie un om al vorbelor complicate? Nu prea. O trecere in revista a manifestarilor sale verbale demonstreaza aplecarea spre cuvintele neaose, verzi, din popor, in dauna vocabulelor grele si dense. E clar ca termeni precum mnemotehnic, peremptoriu sau fortuit nu au ce cauta in bagajul lexical al persoanei care a zdrobit paradigmele lingvistice cu ajutorul unor nascociri curajoase, de tipul goagal si almanahe.

Despre imaginea omului sarac si cinstit ce sa mai vorbim? Ideologul subtil al acestui model ipocrit e viu si bataios, iar in partidul rosu axioma cu pricina e inca la putere, in ciuda evidentelor ca trebuie sa fii de-a dreptul prost daca ai ajuns sus si esti, vorba ceea, inca sarac si inca cinstit. Cine nu crede ca Marian Vanghelie ar trebui sa figureze in topul milionarilor in euro e, cu siguranta, sarac cu duhul. In urma cu vreo citiva ani, afirma ca a lasat la vedere doar un biet milion de euro. La tablouri, bijuterii si "alte prostii de-astea" il concura pe Adrian Nastase. La capitolul terenuri, lasa de inteles ca are ceva, asa, fara prea mare valoare. Locuintele si masinile nu le mai socotim. In definitiv, nu ne intereseaza acareturile omului, ci profilul sau de om politic si de primar. Ca om politic, Marian este sarac, ca primar si-a dovedit onestitatea.

Ca Vanghelie sint multi primari, dar nici un primar nu-i ca Vanghelie. "Ejacularea" sa de la conducerea filialei bucurestene a PSD confirma ca instinctele si faptele care i-au netezit urcusul, i-au pregatit, totodata, retragerea. A facut exces de ambitie, a fost prea sigur pe sine si a comis greseli de neiertat. L-a luat pe Ponta in ris, pe vremea cind procurorul mai era considerat de seniori baiat de mingi si micutul Titulescu, a complotat inaltarea si caderea altor baroni, ca sa-si gaseasca o pozitie cit mai buna, chiar a lovit cu sete de ciocoi in toti capii partidului, mai putin in tatucul fondator (Ion Iliescu), a tras sfori si-n deal si-n vale pentru a i se face loc intre meseriasii cu potret si blazon din gruparea politica care pozeaza actualmente in partid reformator. In rezumat, nu s-a sfiit sa pupe si sa injure, dupa cum i-au dictat interesele, dupa cum nu s-a temut niciodata sa arate ca functia de primar e, de fapt, un hobby de timp liber, de care se ocupa in timp ce rezolva problemele cu adevarat importante ale natiunii si ale partidului rozelor. Acest ultim sindrom este, mi se pare, specific multor primari PSD cu notorietate. Nevoia vana de acoperire si elogiere nationala, implicarea prea mare in strategii si parastrategii de partid in dauna chestiunilor practice si locale pentru care individul a fost, de fapt, ales, poza aproape ridicola de om sincer, priceput si modest (lumea stie care este adevarul, nu?), lipsa de limite in poleirea propriului ego, iata constantele care fac din Vanghelie un iubit primar al poporului. Ca el sint multi, dar nici unul ca el. Sa dea bunul Dumnezeu ca Marian si toti cei aidoma lui sa fie alesi si realesi primari for ever and ever, pina ne-om lecui.