Un subculturnik 90-miist: JCVD

Revelatia Festivalului International de Film Transilvania de acum doua luni a fost pentru mine JCVD. Nume de cod straveziu pentru Jean-Claude Van Damme, filmul se recomanda ca un smash-hit in care Van Damme se joaca pe sine.

La Cluj am ajuns sa-l vad nu din cauza referintelor critice (la urma urmei, cum poti sa ai incredere in critici care iti recomanda un film cu Van Damme?), ci pentru ca a fost proiectat intr-un drive-in, experienta pe care mi-o doream de cind am vazut la TV ca exista asa ceva. In drive-in-ul clujean supra-aglomerat, am suit masina pe-un deal la vreo 700 de metri de ecran. Odata pe deal, ne uitam la film.

De pe celalalt deal se vede cum Van Damme isi joaca propria persoana de actor in filme cu batai. Il recunosc pe strazile Bruxelles-ului in special magrebienii de cartier, entuziasmati sa-si faca poze cu el. Nu prea mai arata ca-n filmele pe care le tin eu minte din copilarie; e batucit, imbatrinit, nemachiat. Mai joaca si acum in filme cu batai, insa sufla greu si nu prea mai poate sa-i bata pe toti dintr-un singur cadru. Averea i s-a micit, are datorii, producatorii il baga in filme de serie B. In plus, tocmai a trecut printr-un divort dureros, in urma caruia nici fiica lui de 10 ani nu-l mai vrea, satula de misto-urile colegilor de scoala. Insa il recunosc, il recunoaste toata lumea: e Jean-Claude Van Damme si e cam terminat. In plus, i se intimpla nenorocirea de pe urma. E prins intr-un jaf armat si luat ostatec. De aici incolo incepe distractia si inceteaza povestirea.

La un anumit nivel, filmul suscita atractia unui reality-show cu vedete. Oare cum o fi Van Damme in viata de zi cu zi? Nefericirea lui nu incinta insa, pentru ca Van Damme nu e doar o vedeta. E un erou. El merita sa cistige doar si pentru ca-si ia cel putin la fel de multi pumni pe cit da. Adica si-a luat-o inclusiv in Bucuresti, pe la Bamboo, pe linga lac, toata lumea stie!

Un film cu Jean-Claude van Damme mi-a provocat un mare cosmar in copilarie. Se facea ca Van Damme se batea cu un rau si raul lua foc si ardea si se facea pizza. Sau sa fi fost Van Damme cel care se facea pizza? In orice caz, il stiu de mic. Am avut colegi care erau fani infocati Van Damme, mai ceva ca magrebienii din film. Filmul are un puternic gust de omagiu. Pare facut pentru Van-Damme, sa-l salveze de rusinea de a fi fost toata viata doar un bataus in filme de serie B, idolul cartierelor, incurajind baietani de pe postere kung-fu lipite-n dormitor intre Marky Mark si Marioara din Carei.

*

Secventa in taxi: taximestrista il cearta pe Van Damme. L-a intilnit in sfirsit pe el, mindria Belgiei la Hollywood, e chiar in taxi-ul ei. Si e sastisit. In fata ei, care se bucura ca-l are in taxi. Van Damme trebuie sa le dea fanilor entuziasmul inapoi. Chiar daca e batrin, falit, luat ostatec, batjocorit, chiar daca mama lui e chemata sa negocieze cu jefuitorii, Van Damme trebuie sa invinga. Erou si anti-erou. In fata bancii in care e luat ostatec s-a adunat un grup aprig de sustinatori, care asteapta ca Van Damme sa-i bata pe cei rai, care de data asta sint reali in realitatea filmului.

Luat ostatec, Van Damme se confeseaza la camera. Priveste direct publicul din drive-in, pe cei din masinile parcate, pe cei de pe deal, pe cei care au iesit din masini si stau in ploaie linga Cluj, ca sa vada mai bine, cu un metru mai aproape de ecran. Le povesteste viata lui de baiat de cartier care stia bine kung-fu. Van Damme e un om si e ca noi. Nu e o vedeta. Dar e un erou intr-un film hiper-alert, cu scenariu acronologic, muzica funky si imagine hiper-corectata.

JCVD e un film rar pentru ca e block-buster si film de critica in acelasi timp. Are potentialul lui Amelie, e un film care poate incinta efectiv pe toata lumea. Pe cei care merg la Mall si pe criticii care scriu pe hirtie. Pe fanii filmelor cu batai si pe nisarii de retro-70 a la Tarantino. Pentru ca, intr-o lume in care eroii din filme si-au pierdut credibilitatea, ei trebuie sa invinga macar ca oameni.