Unde ne retragem

De revenit la acest titlu, in conditiile in care parametrii vietii publice ramin nemodificati. Ba, de la o zi la alta, tensiunile cunoscind o isterizare fara precedent, incit echilibrele ce ni se parusera posibile in noul stat de drept ivit dupa dictatura sint bulversate ciclic de conflicte din ce in ce mai stridente, mai periculoase pentru stabilitatea dupa care tinjim.

A fi sustras, cu program, situatiei e, desigur, o solutie. Si nu putini, nu putine categorii apeleaza la astfel de tratament. Aducator constant de liniste si de viata tihnita, ca si cum ce se intimpla dincolo de coconul fericirii proprii nici n-ar exista. E de banuit rictusul superior al celor ce, vazindu-si doar de-ale lor, ii trateaza pe ceilalti ca pe exemplare demne doar de compasiune. Cu atit mai mult cu cit acestea din urma sint si cele mai vociferante, crezind ca astfel s-ar putea indrepta lucrurile.

Mai e insa o categorie sustrasa, autoprotector, celorlalte doua, detestindu-le in egala masura, intrebindu-se totusi, cu bun simt, daca nu cumva, la rindu-i, nu e detestabila. A continua astfel evaluarea, nu se da cumva curs unei posibile lasitati, prin retragere grijulie si, la urma urmei, comoda din multe puncte de vedere?

Neputindu-ma inscrie in esalonul din ce in ce mai briant al imbogatitilor peste noapte, sau – simetric – al intreprinzatorilor onesti, producatori, acestia, de beneficii generale, nu pot adera nici la corul vocalizatorilor, fie ei perdantii de rind ai tuturor timpurilor, fie profesind cu bunastiinta guraliva meserie. Insusindu-mi deopotriva ceva din sugestiile ambelor tagme, imi convine sa ma plasez in pozitie mediana, nu neaparat lasa, mai degraba dezirabil inteleapta, vazind in situatia de moment ratiuni egale de a exista, dar, salvator, si de a le contrapune ceva ce merita luat in seama.

Trecutul comentariu – cu titlul de mai sus – era de altfel, recunosc, o sustragere imediata si comoda din congestiile cotianului si plasarea, la fel de imediat, satisfacuta, in doua medii ce par – daca nu cumva si sint – abstrase, superior, convulsiilor. Doua vizite facute, aproape simultan, intii unui eminent profesor iesean, apoi unui fabulos pictor, iesean si el, au fost, implicit, si doua retrageri extrem de confortabile spiritual.

Cele doua nobile repere au anulat subit uriciunea generalizata.

Ieri, consecvent inefabilului proiect, ma urc la volan si, intr-o ora, sint la Stefanesti, Botosani, in mirifica lunca a Prutului.

Reper?

Aici s-a nascut Stefan Luchian, cel mai stralucit postgrigorescian, pictorul unor stenice tablouri, in pofida precarei sale predestinari fizice. Sa pasesc, doar sa pasesc pe harazitul tarim, mistificindu-ma in harurile geniului.

Ce sansa imediata!

Plecat din raiul acesta al blindelor impacari cu toate ale cerului si pamintului, viitorul mare pictor avea sa cunoasca, intr-un Bucuresti al pierzaniei dar si al izbinzilor totale, inegalata aura. Cu eleganta de dandy, a trecut prin Scoala de arte frumoase, dar, o!, si pe la clasa de flaut a Conservatorului, ducindu-se apoi sa se perfectioneze la Munchen si la Paris. De unde s-a intors cu deja orgoliul unicitatii, conturindu-si inconfundabila statura de maestru. Cu tablouri de o fascinatie noua, in care jubileaza florile, dar si cu altele, in care se misca o lume umila – pretext propagandistic al obtuzei vremi totalitare – Luchian sta pe soclul cel mai inalt.

Soclu.

Vizitata acum douazeci de ani, casa boiereasca, in care se presupune a se fi nascut pictorul, se instituise intr-una memoriala. Cu odai imense, cu geamuri ce aspirau cerul, totul aici – lucruri, tablouri, printre care si cele citeva, donate atunci de noi – resuscita maretia inceputului.

Acum doar soclul din fata, pe care rezista – prin ce minune! – bustul pictorului, mai reface aceasta maretie. Pentru ca faptura casei-muzeu a disparut. In locul ei hirjonindu-se – anonim – o biata gradinita.

S-o iau la fuga de indignare?

Nu.

Inconjur de citeva ori larga curte a copilului genial, o iau pe ulita si ma opresc la Prut.

Sa-mi spal miinile in apa eterna.