Viata de noapte in cimitirul ororilor

Retras in cabana sa aflata la marginea Cimpulungului, inconjurata de munti si de piraie limpezi ca cristalul, in care zburda ratele salbatice, dar si pesti domestici, Tucu Morosanu isi concepe poeziile ca pe niste exercitii largi de respiratie, executate in aer liber, calauzindu-se dupa semnele pe care i le trimit norii ce se perinda pe cer, dupa fosnetul vintului la ceas de seara sau dupa puzderia de stele ce acopera bolta cereasca inainte de revarsatul zilei. Respiratia sa prinde un tainic halou, incarcindu-se de simboluri ce ne trimit deopotriva la sonurile poeziile lui Labis, cu care Tucu e megies, dar si la ritmurile alcoolurilor lui Ion Muresan, care de fiecare data cind trece cu alaiul prin Moldova, face un scurt descalecat voievodal, poposind in curtea plina de tot felul de oratanii mai mult sau mai putin imaginare ale colegului sau de breasla Morosan(u), pentru a sta de vorba cu pestisorii de aur din piriu sau cu ingerasii din paharul plin cu votca. Atunci, profitind de buna dispozitie a oaspetelui, Tucu Morosanu, om cuminte si tacut de felul lui, scoate din raft un caiet cu scoarte de mesteacan din care citeste citeva versuri, acompaniat de tacerea ce se lasa in jur. Scrie, deopotriva, si in vers clasic, si in vers alb, in functie de cum se inalta sau coboara ceata serii peste vale… "Aproape-i funia de par,/ Dar nu simt nici o disperare /…/ Ca-mi harazi Divinul Zar/ Sa zamislesc prietenie/ Si bezne seci sa dau cu var/ In viata, poate si-n vecie…" Am citat din poezia Presentiment, ce deschide noul sau volum de versuri, intitulat atit de sugestiv (dar si depresiv) Viata de noapte in cimitirul eroilor… Titlul nu trebuie inteles ad literam. El poate fi interpretat ca o metafora a vietii nostre de zi si noapte. Eroii sintem, de fapt, noi, fiindca rezistam sa supravietuim tranzitiei. Cimitirul reprezinta societatea bulversata de noul impuls al vietii noastre cotidiene. Aproape-i funia de par are, dupa opinia mea, doua conotatii. Una se refera la apropierea ineluctabila a sfirsitului. A doua are o bataie sociala, putind fi interpretata ca o stringere a surubului, ca o limitare a sanselor de subzistenta intr-o societate supusa normelor hazardului politic, ale bunului plac al guvernantilor. Presentimentul sfirsitului nu trezeste in sufletul autorului o stare de disperare. Facindu-si un scurt bilant, el e multumit de soarta sa. Faptele bune pot curata drumul eternitatii de "cohortele de sudalme ce inainteaza de la «microfonul imbalosat» spre Micul Paradis", unde gudaratorii "mai cinstiti decit heruvimii" stau in preajma "puternicilor zilei si ai blazatului electorat", incercind prin potopul lor de vorbe goale sa pacaleasca multimea si chiar pe bunul Dumnezeu. Viata de noapte in cimitirul eroilor isi are insa legile ei: aici orice pacaleala e exclusa. Din cimitir se vede insa "blajinul nostru oras/ asediat de ciori impozante", dar si de impozite ce duc "pina si circiumile spre un salvator faliment". Petrecindu-si noaptea in cimitirul eroilor (a se citit erorilor si ororilor), poetul vorbeste despre decadenta grandilocventei, despre ciinii hoinari si betivii ce-si tiriie umbra pe strazi, despre "spirite in travesti", despre "vorbele ca niste raze laser", despre "catranul din inimi" tivit de angoase, despre "magnifica inutilitate", despre "deparazitari catifelate" si "ecologizari zgomotoase", despre "mindrie si decadenta" si chiar despre "piticizarea salariilor si pensiilor".

Realitatea aceasta, desigur, ne este cunoscuta. Ea se tine ca o lepra de om in viata cea de toate zilele, dar il urmareste, intr-o forma difuza, si in cimitirul eroilor sau al erorilor dincolo de mormint. Acolo s-a mutat si o cantina a saracilor, de curind inchisa aici, impreuna cu bucatareasa dilatata pina la proportiile unei halucinatiuni, care, inarmata cu un polonic-sceptru, miruieste spargind capetele celor decedati, pentru ca in cele din urma sa intre in greva, cu scopul de a "impresiona" autoritatea ce troneaza peste cimitir, precum si amantul, "poet in viata anterioara", devenit hingher de suflete "in viata de apoi".

In cimitir viata decurge, totusi, destul de pasnic. Fostul poet iubeste "trifazat – mic dejun, prinz si cina – o muza molcuta si docila, ce-i asigura tutunul si aghiazma de contrabanda, cu care isi purifica sufletul"; "escadrilele de albine" zboara de la o cruce la alta, iar "bondarii de argint prefacuti in ingeri zumzaie la joasa inaltime", in jurul pomului cunoasterii binelui si raului; numai "stolul de romi redefiniti de curind tigani" da semne de neliniste, pregatindu-se sa-si ia zborul inapoi spre orasul potopit de fum.

Cimitirul duce o existenta dubla. Una care se desfasoara la suprafata si alta in adincuri. Vinzolelii de afara ii corespunde o alta dinlauntrul mormintelor. Intr-un loc avem parte de o comedie a trupurilor, in altul de cea a spiritului, care, in virtutea inertiei, nu se leapada cu totul de tarele pamintesti, ci isi duce povara pacatelor in eter. Invaluit intr-un "smog masochist de oftica" orasul isi duce existenta sa larvara, populat de betivi insingurati, de poeti insomniaci si haite de ciini vagabonzi ce colinda strazile. In contrapunct, din fundal razbate tiriitul "pudibond" al greierilor. Viata de noapte in cimitirul ororilor are note vesele, semanind cu un concert burlesc in care sunetele stridente ale alamurilor sint acompaniate de scincetul arcurilor patului, dar si de sunetul bacovian al sicrielor ce scirtiie in bataia razelor de luna. "Zburataciti" dupa gramezile de coroane uscate presarate de cutii de bere, printre cruci povirnite de iubire, stind ciuciti pe lespezile reci de marmora, boschetarii cu ochii impaienjeniti de alcool isi impart franzela si cremvustii cu ciinii pripasiti printre morminte, profitind de "confortul criptelor" nelocuite inca de dreptii proprietari, ce urmeaza sa fie dotate cu toate utilitatile (lift, telefonie mobila, laptop, minipiscina si cada cu jacuzzi Luxury eterna etc…). In acest decor bacovian, adaptat la epoca postmoderna, poetul, pe cale de-a deveni hingher postmortem, observa cu minutiozitate miscarile personajelor ce populeaza cimitirul, promitind muzei sale molcute un alcov potrivit zbenguielilor nocturne: "Asa ca te astept/ si iti promit ca daca/ perechea tinara isi ispraveste/ luna de miere/ radem in cavoul proaspatului primar/ un chef de toti banii" (adunati, desigur, de-a lungul intregii vieti, n.n), "intru cinstirea mortilor mai vechi si mai noi" ai orasului, "asta ca sa nu ni se reproseze" lipsa de respect fata de eroii neamului aflati in perioada de tranzitie, cind "sarmana bodega si-a dat sufletul/ nu se stie in miinile cui/ cu toate bunele tratamente aplicate / pe rind ori simultan/…/ de inspectori in erectie,/ de garda fara zgarda, de frectii si impuneri forfetare" si de tot felul de "politici sanitare", astfel incit vajnicii ei clienti au fost nevoiti sa-si mute locul de intilnire in vechiul cimitir aflat la marginea orasului, ornat cu cripte noi, cu arhitectura postmoderna.

Contemplind orasul invaluit in noapte, poetul se arata a fi destul de sceptic in privinta fericirii ce-l asteapta in viata de apoi: "Cine imi poate garanta, scrie el, ca in sicriu/ nu e nevoie de telefon mobil si de pastile de inima" pentru a putea rezista stresului si tentatiilor de zi cu zi ale vietii eterne… Pentru a-si asigura linistea, prevazator din fire, Tucu Morosanu dedica ultima parte a volumului colegilor sai de breasla, incepind cu Horia Zilieru, Liviu Apetroaie, Daniel Corbu, Cassian Maria Spiridon si terminind cu Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe si Ion Muresan.