Sa invatam de la vecini!

Iesirea la defilare si a formatiilor din grupa C a facut ca primul tur de orizont al Euro 2000 sa se incheie marti seara. Acum fiecare microbist cauta sa-si faca ordine prin cele ce a vazut si sa transfere de pe retina in subconstient primele impresii lasate de cele 16 comandouri plecate la lupta pentru coroana de sef al fotbalului european.
Peste Belgia sau Suedia se trece repede, gustul de grapefruit lasat de meciul de deschidere nefiind inca estompat. Nici Italia nu a impresionat, faptul ca briliantul Del Piero este tinut pe banca sugerind cum nu se poate mai bine ca antrenorul "squadrei" este un fost portar, preocupat de rezultat si nu de spectacol. In ceea ce-i priveste pe turci, asa cum era de asteptat, ei joaca doar cu inima, insuficient la un asemenea nivel, semiluna pierzindu-si mult din stralucire acum cind Hagi sau Popescu imbraca alte tricouri iar Taffarel se bronzeaza pe Copacabana.
De obicei pe jucatorii foarte inalti nu ai cum sa-i simpatizezi insa, dupa meciul cu Olanda, care, in ciuda victoriei a dat senzatia ca a ratat startul, mai drag mi-a fost uriasul Koller decit "zburatorul" ce si-a uitat elicea la vestiare, Bergkamp. De cind nu ne mai scot din "gitani" am uitat ca francofonia este ceva la moda in tara noastra insa nu ai cum sa uiti de jocul de metronom al "cocosilor" care i-au ciugulit de nu s-au vazut pe vikingii veniti din Danemarca, care, fara fratii Laudrup, seamana cu o bere fara acid. A mai fost si zimbetul ca de copil pus mereu pe sotii a novegianului Solskjaer care a aratat ca armada lui Camacho nu este deloc invincibila. Din grupa care ne doare cel mai tare, am ramas, alaturi de impresia ca meciul Portugalia – Anglia se juca pe Play Station, si cu o mare dezamagire, spiritul mioritic impiedicindu-ne sa batem o nationala a Germaniei din care a ramas doar numele.
Pentru mine cel mai plin de invataminte pentru toti romanii a fost meciul Iugoslavia – Slovenia in urma caruia am inteles, in sfirsit, admiratia trimbitata mereu de Cornel Dinu la adresa sirbilor. Sa egalezi de la 0-3 in conditiile unui om in minus si in fata unei echipe pentru care o victorie fotbalistica in fata Iugoslaviei echivala cu o a doua proclamare a independentei este mai mult chiar decit performanta Portugaliei din meciul cu Anglia. Dupa ce am vazut acest meci, pe care, initial, lumea il califica ca fiind de maximum o stea, am regretat inca o data faptul ca prin vinele tricolorilor (exceptia Belodedici va fi cu siguranta doar turist in Benelux) nu curge macar o picatura de singe sirb.
Multa lume l-a ironizat pe Boskov pina si referitor la modul in care s-a imbracat, alegind treningul (si acela statea ciudat pe el!) care sugereaza mult mai pregnant sudoarea si transpiratia decit vreun costum Armani sau Hugo Boss preferat de alti antrenori. In egalul cit o victorie a sirbilor este insa si ceva din aplauzele si stringerile din pumni care indemnau la lupta, facute la 0-3 (citi nu au ris inca o data de batrinelul hirsit prin Il Calcio atunci?) de cel care se incapatineaza sa antreneze in loc sa-si creasca nepotii. Ati vazut golul lui Drulovic? In spitul lui (total inestetic, dar atit de util) s-a adunat parca toata rezistenta partizanilor care nu capitulau nici cind se luptau unul contra zece. Ati vazut cum alergau la 0-3 alde Milosevic de parca de sprintul lor depindea salvarea natiei? Si daca gulerele tricourilor lui Mihajlovic sau Stojkovic ar fi fost asezate normal si nu imbufnate ca la un cavaler medieval si vedetele vecinilor nostri nu ar fi fost frine in loc de acceleratoare, atunci cu siguranta ca Tito s-ar mai fi rasucit inca o data in mormint bucuros ca "tradatorii" care au plecat de la sinul "patriei mama" au fost invinsi, macar pe terenul de fotbal.
Dupa cele vazute marti seara cuvintele spuse la sfirsitul meciului cu Germania m-au suparat si mai mult. Nu caldura (paradoxal, toti comentatorii au spus ca vremea era optima pentru fotbal) a fost de vina ca nu i-am batut pe nemti, domnule Ienei, nu valoarea germanilor, nu Kim Milton Nielsen (nici la Euro nu scapam de psihoza arbitrajelor, si asta in frunte cu capitanul Hagi) si nici evolutia mai putin reusita a unor piese grele ale noastre. De vina a fost "onorabil", un cuvint care a stat pe buzele tuturor dupa rezultatul cu nemtii si in mintea tuturor in timpul partidei. Abia cind vom scapa de psihoza onorabilului si vom gindi ca trebuie sa cistigam, indiferent de stilul de joc adoptat (putem sa ne aparam si cu toata echipa, daca asa stim sa cistigam), abia atunci vom putea permite visului dat de declaratiile ultimilor doi Gicani giganti ai fotbalului nostru sa ne mingiie. Pina atunci, vom ramine totdeauna cu putinul nostru cu care ne-am multumit de atitia ani, onorabililor! (Ovidiu MINEA)