E bine să nu impunem noi modul nostru de gestionare a problemei pentru că fiecare om are particularitățile şi ritmul lui de adaptare la aflarea acestui diagnostic. Indiferent dacă este soțul, soția, unul dintre părinți. Considerăm că îi cunoaştem foarte bine şi ne miră reacțiile, refuzurile lor. Însă când treci de cealaltă parte a baricadei, lucrurile stau cu totul altfel. La teorie suntem cu toții buni. La practică e mai greu. Ceea ce ar ajuta enorm ar fie empatia. Pe care noi o confundăm cu: ”Da, înțeleg. Şi este bine să faci aşa”. Aceasta nu e empatie. Empatie înseamnă să te pui cu adevărat în locul celuilalt. Încearcă să te gândeşti serios la întrebarea: ”Tu cum ai reacţiona dacă ai afla că ai cancer”?

Cel mai bine ar fi ca pacientul să cunoască diagnosticul

Psiholog Roxana Postolică, Institutul Regional de Oncologie Iaşi:

”Dacă ar trebui sau nu să săpunem unui pacient că are cancer, aceasta este o problemă pe marginea căreia s-a discutat şi se discută foarte mult. Studiile realizate arată însă că cel mai bine ar fi ca pacientul să cunoască diagnosticul. De asemenea, din punct de vedere etic  şi moral, informația medicală este a pacientului. Este un drept al lui şi el este cel care decide dacă vrea să ştie sau nu diagnosticul, cât vrea să ştie şi în acelaşi timp dacă  această informație trebuie spusă şi celor din familie. Lucrurile de cele mai multe ori la noi se desfăşoară puțin invers. Se spune diagnosticul familiei şi aceasta decide dacă să se spună sau nu pacientului. Este şi o formă de a-i apăra pe cei dragi, de a-i proteja: este foarte greu atunci când afli că ai cancer. Şi este şi un mod de protecție pentru personalul medical: decât să însoțeşti pacientul prin toate stările lui, poate că este mai confortabil să spunem celor din familie şi aceasta hotărăşte.

Toți fac legătura: ”Citostatice, îmi cade părul, am cancer”

Doar că sunt multe lucruri care pot fi interpretate. Pacientul are de urmat un tratament. Pentru fiecare cură de citostatice trebuie să semneze un consimțământ informat. Şi astfel poate afla diagnosticul.  Sau poate pacientul nu are educația necesară şi răbdarea să citească tot acel consimțământ. Dar, de multe ori nu înțelege de ce se simte mai rău după un tratament şi nu se simte mai bine. Pentru că există reprezentarea: ”Mă duc la doctor şi mă simt mai bine”. În cazul tratamentelor oncologice lucrurile stau puțin altfel: te simți mai rău în timpul tratamentului ca să îți fie mai bine  după. Şi dacă pacientul nu este bine informat asupra diagnosticului şi tratamentului, apar mari probleme în legătură cu complianța față de tratament.  ”Nu mă simt bine, medicul nu ştie ce-mi face, renunț. Prefer să stau aşa pentru că îmi era mai bine când eram acasă decât de când am început tratamentul”. Pe când dacă se discută cu pacientul şi i se explică pe înțelesul lui boala, necesitatea şi efectele tratamentului, atunci bolnavul gestionează altfel lucrurile. De multe ori sunt situații când pacientul nu ştie diagnosticul şi se gândeşte că are ceva mult mai grav. Şi am observat că foarte multe persoane au informații superficiale vis-a-vis de cancer şi tratamentul bolii, dar toți fac legătura:”Citostatice, îmi cade părul, am cancer”. Când nu i se spune care e situația, pacientul de cele mai multe ori gândeşte:”Nu mi  se spune pentru că sunt foarte grav”. Există studii  care au evidențiat că pacienții cărora nu li se transmite diagnosticul şi fac un tratament, consideră că boala lor este chiar mult mai gravă decât stadiul în care se află. Iar reacțiile emoționale ale pacientului par de neînțeles pentru familie care se întreabă: De ce este depresiv? Pentru că bolnavul îşi imaginează ce e mai rău, că este foarte grav şi nu se mai poate face nimic pentru el. Dar poate că în realitate lucrurile nu stau chiar atât de rău.

Cum spunem unui om că are cancer?

Nu există o rețetă standard pentru a transmite un astfel de diagnostic. Ţine foarte mult de  caracteristicile fiecărui individ.  Studiile arată că fiecare pacient îşi doreşte să afle diagnosticul în ritmul lui propriu. Cel mai bine ar fi să îi transmit pacientului o serie de informații despre problema lui. Pacientul analizează, revine şi pune întrebări. Sunt pacienți  care spun: ”Eu atât am vrut să ştiu. Mai departe faceți tot ceea ce trebuie”. Deşi se luptă acum să se meargă foarte mult pe responsabilizarea pacientului şi implicarea lui în actul decizional. În aşa fel încât să ştie, să-şi asume tratamentul. Şi atunci participarea lui este mult mai bună.

Negarea diagnosticului  aparține de multe ori şi familiei

Transmiterea diagnosticului depinde foarte mult şi de resursele pe care le are pacientul. Şi pornim în primul rând de la resursele familiare. Un pacient care are susținere familială va face față mai bine diagnosticului şi tratamentului. Din păcate sunt şi cazuri când resursele familiale sunt reprezentate de un soț alcoolic, agresiv sau soțul este plecat în străinătate şi femeia nu mai are nici un sprijin. În astfel cazuri complianța la tratament poate fi redusă. Dacă un pacient cu resurse limitate şi o stare depresivă îți spune:”Dacă aflu că am cancer mă omor!”, atunci întâi gestionezi problema psihologică.  De adăugat că negarea diagnosticului este uneori a familiei. Familia este cea care are  cel puţin la fel de multă nevoie să se adapteze diagnosticului. Sunt situații când vin la consiliere şi pacientul, şi familia. Uneori poate familia încearcă să controleze situația mai mult decât pacientul. Şi impune pacientului să facă lucruri pe care poate el nu e pregătit să le facă. Familia consideră că ar controla mai bine boala fără să înțeleagă că fiecare pacient are ritmul lui. Dacă a înțeles ce boală are, de ce e important tratamentul, pacientul reuşeşte să gestioneze situația.

Cum ați reacționa dumneavoastră dacă ați afla că aveți cancer?

E bine să nu ne impunem noi modul nostru de gestionare pentru că fiecare om are particularitățile şi ritmul lui de adaptare la aflarea acestui diagnostic. Indiferent dacă este soțul, soția, unul dintre părinți. Considerăm că îi cunoaştem foarte bine şi ne miră reacțiile, refuzurile lor. Însă când treci de cealaltă parte a baricadei, lucrurile stau cu totul altfel. La teorie suntem cu toții buni. La practică e mai greu.  Ceea ce ar ajuta enorm ar fie empatia. Pe care noi o confundăm cu:”Da, înțeleg. Şi este bine să faci aşa”. Aceasta nu e empatie. Empatie înseamnă să te pui cu adevărat în locul celuilalt.

Cum trecem de: ”Este groaznic! Este o catastrofă”!

De multe ori punem următoarea întrebare aparţinătorilor: “Cum ați reacționa dumneavoastră?”Răspunsul cel mai frecvent este: ”A, nu ştiu, ar fi groaznic!”. Exact aşa este pentru pacient. Dar, haideți să-l aducem din faza de ”Este groaznic!”, în faza de ”Este neplăcut”. Până la urmă dacă analizăm corect situația, diagnosticul de cancer nu este chiar cea mai mare catastrofă. Să ne gândim însă oricând putem fi loviți de o maşină şi putem ajunge într-un scaun cu rotile, să nu mai ştim cine suntem. Şi să trăim ani de zile aşa. Pe când un diagnostic  de cancer dacă reuşeşti să-l accepți şi să ai atitudinea de luptă, poate fi controlat.  Avem supraviețuitori care au trăit şi de 20-30 de ani după ce li s-a pus acest diagnostic. E important să să facem distincția între catastrofă şi lucruri dureroase, neplăcute.  Da, este neplăcut, dureros, înfricoşător să afli că ai cancer. Te îngrijorezi, plângi, te superi dar nu este cea mai mare catastrofă care ție se poate întâmpla.

”De ce eu?”

Ideea de a gândi pozitiv este şi aceasta înțeleasă greşit

Da, la început e normal să vezi diagnosticul ca o catastrofă. Dar e bine să nu rămânem la stadiul acesta. Modul de gândire catastrofic duce la comportamente dezadaptative. Ceea ce înseamnă că pacientul nu mai poate face nimic. Dacăîncep însă să gândesc în termenii este foarte neplăcut, asta înseamnă că pot să mai fac ceva. Ideea de a gândi pozitiv este şi aceasta înțeleasă greşit. Nu poți fi fericit după ce ai aflat că ai cancer. E normal să ai îngrijorări, tristeți, preocupări – acestea sunt  sunt stări adaptative. Existăînsă situații când acest distres tumoral poate fi disfuncțional – pacientul nu poate trece de ideea de catastrofă, este mereu anxios, disperat, depresiv. Acestea sunt emoții disfuncționale,  care blochează. E ca atunci când traversăm strada. Dacă nu am fi îngrijorați, nu ne-am uita în stânga şi în dreapta. Aceasta este  o îngrijorare bună pentru că ne păzeşte de un eventual pericol.  Dar, dacăaceastăîngrijorare este prea mare, atunci nu mă va lăsa să trec strada. Ceea ce înseamnă că devine oîngrijorare exagerată, disfuncțională. E normal să te simți îngrijorat, temător, trist, să ai zile  zile în care să te întrebi: ”De ce eu ?” şi să plângi. E o întrebare la care nu există răspuns. Sau la care fiecare îşi găseşte propriul răspuns.

Prea multă protecție poate dăuna

Problema e când aceste emoții negative au o intensitate prea mare şi nu mă mai lasă să fiu funcțional. De multe ori, pacienţii, venind la tratament şi vorbind cu ceilalți bolnavi,  reuşesc să transforme  acest diagnostic din catastrofăîn ceva neplăcut. Dar, familia rămâne tot la nivel de catastrofăşi dezvoltă o hiperprotecție față de pacient.  De exemplu, pacientul se aflăîntr-un stadiu avansat al bolii, îşi terminătratamentul şi apoi se aflăîntr-o perioadă liberă de boală. Timp în care tratamentul cel mai bun  este sărevină la normalitate. Să meargă la muncă. Sau, dacă s-a pensionat, să facă acele lucruri care îl bucură. Adică,  dacă are o grădiniță, să lucreze acolo. Membrii familiei însăîi impun să nu facă nimic. Şi atunci el rămâne în rolul şi statutul de bolnav.  şi gândirea funcționează la fel. Apar sentimentele de inutilitate, de lipsă de sens:”Eu toată viața am să rămân aşa, sunt o povară pentru ceilalți!”. Şi de aici până la depresie, nu e mult.  De aceea trebui săținem cont de calitatea vieții pacientului. E un alt concept cu care noi nu suntem obişnuiți. 

Până la urmă cine are o zi câştigată?

La recomandarea medicului multe familii vin la cabinet să programeze pacientul, dar o primăşedințăeste chiar cu cei din familie. Şi e normal să se întâmple aşa pentru că vorbim de un diagnostic greu de integrat în existența noastră. Suportul spiritual, emoțional, psihologic sunt toate foarte importante. încercăm să le prezentăm pacienților şi familiilor situația văzutăşi din alt unghi. Poate că fiecare dintre noi avem o misiune în viața aceasta. Dacă se termină misiunea noastră, e suficient să–ți cadă un ghiveciîn cap şi s-a terminat.  Răspunsul cel mai frecvent este:”Bine, dar dumneavoastră sunteți sănătoasă”!. Da e adevărat. Dar, dacă merg pe stradăşi mă loveşte o maşină, e posibil ca eu mâine să nu mai fiu.  Până la urmă cine are o zi câştigată? Important este  să foloseşti ziua respectivă. De cele mai multe oriîn cazul acestei boli, pacienții uită să trăiască prezentul. De altfel, mulți dintre noi uităm să trăim prezentul. Iar omul bolnav  este foarte îngrijorat de ideea a ceea ce a fost şi a ceea ce a ajuns.  Nu suport ideea stadiului în care am ajuns: bolnav de cancer, indiferent de stadiul bolii. Pot să vă spun însăcă chiar şi un bolnav în stadiu terminal poate fi de folos oricui prin modul de abordare al bolii, prin experiența avută. Eu am învățat extrem de mult de la pacienți. Fiecare întâlnire cu un pacient este o lecție de viață. Aşa cum şi ei la rândul lor sunt lecții de viață pentru ceilalți pacienți. Se ajută foarte mult unii pe alții.

Când pacientul cunoaşte adevărul, nu mai este speriat de ceea ce nu ştie

În comunicarea diagnosticului ajută foarte mult abordarea în care îi explici bolnavului ce se poate face pentru el. şi acum putem face foarte multe. Indiferent de stadiul în care este boala. Da,  acum putem face asta şi asta pentru a lupta cu boala. Acesta este adevărul legat de boala de care suferiți.  Atunci când pacientul cunoaşte adevărul, poate avea control, poate decide în cunoştință de cauză asupra ceea ce se poate face. şi nu mai este speriat de ceea ce nu ştie: necunoscutul legat tratamente, evoluția bolii.

Viitorul

Cine poate primi garanții că va fi bine peste 10 ani? Sau că va mai fi? Acesta e adevărul de acum. Şi noi toată echipa medicală vom face tot ce se poate pentru a te ajuta.învățăm pacientul să gândeascăîn termenii de acum. Şi trăind acum îți construieşti şi ziua de mâine. Bineînțeles că există tendința să se întrebe: dar cum o să fie peste zece ani?  Săîncercăm să răspundem 100%  sincer la aceastăîntrebare: cine ne poate garanta cum sau dacă vom fi peste 10 ani? Indiferent căvorbim de persoane sănătoase sau de pacienți cu diferite afecțiuni. Eu dacă merg la medic acum îmi poate spune că sunt sănătos în momentul prezent. Dar când ies de pe uşa medicului, nu îmi mai  garantează nimeni că voi fi mereu sănătos. Din păcate, avem nevoie de garanții pe care de fapt nu ni le dă nimeni. Dacă am încerca să gândim în garanții prezente şi să ne construim prezentul ar fi mult mai uşor să gestionăm problemele. Pentru oricine. Uităm  foarte mult să trăim prezentul, cel care se construieşte acum.

Cel mai dificil este cu pacienții care au informații  greşite

E foarte important ca pacienții săînțeleagă:cancerul nu e o boală care trece de la sine. Şansele vin numai dacă urmezi un tratament. Din păcate, pacienții cei mai dificili sunt cei care au informații  greşite, eronate. Şi la orice le-ai spune există:”Da, dar…” Sunt persoane care au nişte scheme cognitive  foarte bine înrădăcinate care includ informații fără  bazăştiințifică. Sunt acele informații  prinse de coloşi de dincolo. Sau cei din familie influențează pacientul. A fost un caz, o pacientă mai în vârstă care trebuia să vină la monitorizare, la radiografii pulmonare. Familia a convins-o să nu mai vină:”Dacă te simți bine, de ce să te mai duci să te iradiezi?” Şi de fapt, lurcrurile nu stăteau bine. Medicul recomandă tratamentele şi investigațiile urmând nişte protocoale. Nu pentru că aşa vrea el. Dar în România  nu suntem obişnuiți cu autoritatea ştiințifică. Aceasta e o altă mare problemă. Unii pacienți vin cu cărți legate de tratamentele naturiste şi spun: ”Uitați,  scrie aici, rezultate bune în urma a  numeroase studii”. Când îi întreb unde sunt studiile, dacă le-au citit, se supără: dacă aşa scrie în carte ce mai contează dacă nu a văzut nimeni studiile?  Într-un final e vorba de viața lui şi el decide. Îi sfătuiesc pe pacienți să  discute cu medicul pe această temă. Dar mulți nu întreabă pentru că bănuiesc că nu li se va confirma ceea ce  vor ei  să audă”.

”Abia de când am fost diagnosticată,  am învățat să trăiesc cu adevărat”

Diagnosticul de cancer este o experiență grea pentru oricine. Cei care ies din experiența aceasta, ies învingători, mult mai bogați şi pregătiți pentru viață. Acum 20 de ani am lucrat la Liga de luptă contra cancerului. Veneau acolo paciente cu care mă mai întâlnesc şi azi.  Multe dintre ele mi-au spus:”Abia de când am fost diagnosticată,  am învățat să trăiesc cu adevărat”. După un astfel de eveniment, oamenii se redescoperă pe ei ca persoană, ca valoare, ca individ al acestei lumi cu un rol important. Fiecare din noi avem valoarea noastră, indiferent de ce suntem şi cum suntem. O astfel de experiențăne învață  să trăim, să mai lăsăm deoparte problemele mărunte. Şi să ne bucurăm de prezent”. 

Ziua Mondială de Luptă împotriva Cancerului la Sân

Pentru a combate această afecţiune, 1 octombrie a fost declarată Ziua Mondială de Luptă împotriva Cancerului la Sân. Aceasta este o zi a prevenţiei, ziua în care femeile sunt invitate să se gândească la sănătatea lor. Potrivit statisticilor, la fiecare trei minute, o femeie este diagnosticată cu cancer la sân şi la fiecare 14 minute o femeie moare din această cauză, ceea ce înseamnă că una din opt femei din lume moare răpusă de această boală. Luna Octombrie a devenit Luna dedicateă Luptei împotriva Cancerului de Sân în anul 1985. Iar în 1995 fundiţa roz a devenit simbol al acestei cauze.

Depistaţi la timp simptomele bolii care ucide o femeie la fiecare 14 minute

Societatea Americană de Cancer face următoarele recomandări pentru depistarea cancerului de sân la femeile asimptomatice:

· vârsta de 20-39 de ani: autoexaminare lunară a sânilor, examen clinic al sânului la fiecare 3 ani;

· vârsta de 40 de ani: autoexaminare lunară a sânilor, examen clinic al sânului, mamografie anuală.

· Dacă eşti o femeie în vârstă de 40 de ani sau mai mult este posibil sa ai nevoie de o mamografie. Societatea Americană de Cancer AARP, Liga Română de Cancer şi alte organizaţii medicale recomandă ca femeile în vârstă de peste 40 de ani să efectueze anual o mamografie.