Artistul roman isi cere dreptul de a fi exploatat, seful plantatiei cistiga

Adoptarea unui act normativ care sa prevada protejarea muzicii romanesti in fata radiodifuzorilor cu pasiuni anglofone n-ar fi un lucru iesit din comun. In multe tari europene, statul protejeaza in acest fel veniturile artistilor – nu numai ale celor care cinta, dar si ale celor care produc filme, documentare, emisiuni de televiziune. Prima intrebare ar fi: daca tot facem o lege, de ce sa o facem numai pe un sfert si sa nu includem toate categoriile de artisti care ar putea trai, la o adica, din drepturile de autor obtinute de la televiziuni si radiouri? Nu reinventam noi roata, doar ne-am alinia unui curent al popoarelor europene care doresc sa le mearga bine mai intii propriilor creatori si apoi caselor de discuri importatoare, sa zicem.

Cazul Romaniei este insa unul foarte special in "concertul european", cum suna o formula batatorita. Problema e ca nu ne dam seama prea bine cine-i dirijorul. Altfel spus, cine administreaza sumele de bani? Pai organismele de gestiune colectiva a drepturilor de autor. Si cine verifica? Pai Consiliul National al Audiovizualului. Cine sanctioneaza? Legea, prin "bratele" ei – fisc, tribunal…

Am stabilit ca avem mai multi dirijori. Cum stam cu orchestra? Conform datelor oficiale, cei care au cistigat cel mai mult din drepturi de autor anul trecut pe ramura "creatie muzicala" au fost compozitorii de jingle-uri! Deci nu Horia Moculescu, nici macar domnul Iorgulescu, ba nici Marius Moga. I-a batut Laurentiu Duta (care mai compune si jingle-uri). Cea mai mare parte a creatorilor continua sa primeasca un soi de pensie lunara de la CopyRo, Dacin Sara, UCMR-ADA si alte prescurtari din acestea zglobii. I-am putea spune si taxa de protectie, din moment ce organismele in discutie se prezinta in continuare celor care le reprezinta drepturile ca opace si cu picioare de lut.

Astfel, un prim efect al adoptarii unei legi protectioniste ar fi imbogatirea rapida a abrevierilor amintite si a domnilor care le conduc. In haosul romanesc bine udat si cultivat in ultimele doua decenii, e greu de crezut, cel putin pentru mine, ca banii vor si ajunge mintenas la domnii compozitori, scenaristi etc. Veniturile acestora continua sa provina in mare masura din contracte directe de cesiune a drepturilor de autor si mai putin din exploatarea operelor.

"Uite piesa, o ascult si urlu: este!"

Radiodifuziunea Romana si Televiziunea Romana continua sa fie printre cei mai mari platitori de drepturi de autor in urma "exploatarii" muncii domnilor compozitori, scenaristi etc.  Algoritmul dupa care se platesc drepturi de autor catre UCMR-ADA si CREDIDAM (prima institutie se ocupa de compozitori, cea de-a doua de interpreti) e destul de complicat: in functie de cita muzica romaneasca difuzezi, platesti o cota parte din venituri (in cazul radiodifuzorilor publici intra, in mare, taxa radio, publicitatea, in cel al privatilor incasarile din publicitate si inchirierea de spatii de emisie sau, in cazul in care esti pe minus, un procent din costurile operationale, dar nu mai putin de 2.400 de lei trimestrial). Exista si o serie de reglementari separate legate de obligativitatea difuzarii de productii europene si romanesti, cu unele diferente intre institutiile publice de radio si televiziune si cele private. Altfel spus, Legea Drepturilor de Autor contine doar prevederi generale, dupa care vin legile de functionare ale colectorilor de drepturi de autor. In dulcele stil romanesc, cu cit citesti mai multe astfel de acte, cu atit te scarpini mai tare in crestet a nedumerire.

Or, o cota obligatorie de 60% muzica romaneasca ar genera, teoretic, venituri uriase, dat fiind ca privatii nu se inghesuie sa promoveze artisti autohtoni intr-un procent mai mare de 8-10%. Nu fac asta pentru ca sint niste ticalosi si tradatori de neam, ar spune Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, de care este legata ombilical ADA. Ticalosia asta se traduce insa uneori prin nevoia de a supravietui intr-o piata si asa nesanatoasa. Le e usor Marii Britanii sau Frantei sa adopte asemenea reglementari atita vreme cit au o industrie muzicala. La noi, aceasta se bazeaza pe vreo doi-trei Moga, dinozaurasii care au compus slagare nemuritoare (sic!) inainte de 1989 si fete si flacai de bani gata care iau euro de la tata si isi cumpara sample-uri din strainatate. Dupa aceea zic: "Uite piesa, o ascult si urlu: este!".

Si revin. Veniturile acestea se vor regasi in mica masura in buzunarele artistilor si compozitorilor. Casele de discuri platesc adeseori bani grei radiourilor comerciale pentru a le difuza loaza de 24 de ori pe zi, pe sistemul orice ineptie repetata devine una acceptata. Si unele posturi muzicale TV percep, se zice, cite 2-3 euro pe difuzare de la artist/casa de discuri ca sa fie toata lumea fericita. Scopul nu e vinzarea de discuri neaparat, ci cresterea cotei de piata. O Claudia Pavel difuzata la infinit va scoate si ea un ban gramada pe o aparitie pentru ca o stie lumea de la radio, iar impresarul, care se confunda uneori cu casa de discuri, va lua si el niste creitari in plus.

In final, urarea traditionala: exploatare fericita!