Gabriela Melinescu: Si Romania, si Suedia au contribuit la adincirea vulnerabilitatii mele

Fara doar si poate, lucrarile sale, reproduse cind si cind de cite o revista literara, sint la fel de cunoscute ca „jurnalul" sau, ajuns deja la al patrulea volum. „As dori din toata inima sa scriu numai in romaneste, sa nu ma ocup decit de cartile mele. Dar asta e imposibil. Limba suedeza ma apasa din ce in ce mai mult, incercind sa elimine limba materna. Este peste tot, in apa si in piinea cea de toate zilele. Un paroxism. Poate din cauza asta ma apar cu desenul: liniile si culorile sint un limbaj universal care imi reda echilibrul din copilarie, cind credeam ca limba romana este singura limba, ca pe tot globul pamintesc toti oamenii vorbesc doar romaneste", nota scriitoarea in jurnal, in 2000. Din 1975, Gabriela Melinescu s-a stabilit in Suedia si de atunci literatura sa a jonglat cu trei limbi, cu romana, franceza si suedeza.

Vreau sa incepem de la ultima intrebare a unui interviu pe care l-am facut mai demult. Era un interviu cu fotograful Cato Lein, iar el imi raspundea la ultima intrebare, spunindu-mi ca „o fotografie iti poate schimba viata", referindu-se la o fotografie a dumneavoastra care v-ar fi schimbat viata.

Incepem cu inceputul. Dar persoana despre care era vorba in aceasta poveste, a intilnirii mele cu cel ce avea sa-mi fie sot prin intermediul unei fotografii, nu mai exista. Asa ca incepem de fapt cu sfirsitul. A fost un hazard fericit. Lutfi Ozkok, fotograf turc, care traia in Franta si care a intilnit-o pe viitoarea lui sotie suedeza la Paris, s-a imprietenit cu cel ce avea sa-mi fie sot. Acesta publicase toate operele lui Panait Istrati, deci cunostea Romania prin literatura acestuia. Zaharia Stancu publicase deja la Grasset, il citise, deci stia cite ceva despre Romania atunci cind a hotarit sa vina aici. Mai mult, Rene era trotkist, deci foarte angajat in politica de stinga si a vrut sa vada ce se petrece in Romania, chiar era adevarat tot ce auzea? Lumea habar nu avea ce insemna sa traiesti intr-o tara comunista. A venit in Romania, l-a cunoscut pe Zaharia Stancu, a semnat contractele cu el – Stancu venea de la tara, fiu de tarani, la rindul lui foarte angajat „la stinga" -, dupa care a revenit in Stockholm si l-a intilnit pe Lutfi, care se nascuse undeva, intr-un sat din Dobrogea. Acesta stia multe despre Romania si il iubea enorm pe Stancu. Asa ca s-a gindit sa-l trimita pe Lutfi in Romania, sa faca pentru Biblioteca Nobelului niste fotografii cu scriitori, incepind cu Zaharia Stancu si cu cei care mai ramasesera din suprarealism (Virgil Teodorescu, Gellu Naum etc.), pina la scriitorii tineri. Lutfi a venit in Romania. Eu lucram la revista „Luceafarul", la sectia de poezie pentru tineri. El mi s-a adresat mie, iar eu i-am prezentat multi scriitori tineri. Intorcindu-se la Stockholm, Rene a vazut fotografiile facute de Lutfi. Lutfi insistase sa-mi faca mai multe fotografii, ma tot intreba de ce sint trista, daca am trait de curind vreo trauma. Intr-adevar, tocmai pierdusem o sarcina, deci era ceva foarte serios. Si el m-a intrebat cum este cind pierzi o sarcina, ceva ce nu ii prea intereseaza pe barbati, indiferenti fata de suferintele femeilor. Iar eu i-am raspuns: e ca si cum inima ti-ar ingheta si ti-ai pierde auzul. Iar Lutfi a fost foarte miscat, pentru ca si mama lui trecuse prin asta de mai multe ori. Si mi-a spus: chiar daca ati pierdut o sarcina, nu v-ati pierdut compasiunea din ochi, voia sa spuna ca nu mi-am pierdut umanitatea. Asa am ajuns sa vorbim despre fotografie, despre ce poate face o imagine. „Poate face multe lucruri", mi-a raspuns si a plecat. Dupa un timp mi-a scris ca editorului i-au placut foarte mult fotografiile pe care mi le facuse si ca se indragostise de mine. Cind l-am intilnit pe Rene in carne si oase nu am crezut ca este adevarat, ca s-ar fi putut indragosti de o fotografie. El a cerut sa ne vedem, ne-am intilnit la Uniunea Scriitorilor si mi s-a parut foarte antipatic. Nu-mi placea deloc de el. Au mai venit niste jurnalisti din Danemarca si i-am invitat pe toti la mine. Aveam casa plina de icoane grecesti si romanesti, iar Rene a fost socat cind a intrat, mi-a spus ca seman cu tatal lui, care era preot. Ne-am tot contrazis, eu nu eram deloc de acord cu el, cu Trotki ca Mesia. Publicase toate volumele lui Isaac Deutscher si acum era urmarit de contraspionajul sovietic, care nu avea chef de trotkisti pe teritoriul Romaniei. Asa am inceput eu sa fiu urmarita. Cind a plecat, mi-a spus: „Stiu ca sint antipatic, dar chiar m-am indragostit de dumneavoastra inca de cind v-am vazut fotografia". Pe Rene, l-am intilnit chiar de ziua lui Nichita, pe 31 martie. De atunci, a mai venit de 18 ori la Bucuresti. Era ironic, antipatic, dar asta era numai un chip al lui, o masca a timiditatii. Apoi, desi eu ma despartisem de Nichita, ramasesem prieteni si asa ne-am imprietenit toti trei. Chiar daca Nichita era gelos tot timpul, pe Rene il adora. Simpatia asta era reciproca intre ei. Treptat, am inceput sa fiu tracasata de contraspionaj, de Securitatea noastra si a trebuit sa astept mai mult de trei ani ca sa ma casatoresc. Pina la urma, am obtinut un pasaport. Am plecat legal, raminind sa ma intorc. A trebuit sa promit ca nu voi da declaratii, iar Ambasada Romana din Stockholm urma sa-mi cenzureze toate cartile. Chiar am avut intentia sa ma intorc, iar Nichita a crezut poate ca ne vom impaca. Rene publicase cartile lui Zaharia Stancu, pe vremea aia presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania…

Plus ca era agreat de regim.

Era foarte agreat de regim. Intre timp insa, Stancu a murit, totusi nu mi-au anulat nici pasaportul, nici plecarea. El a murit in vara, eu am plecat in octombrie. Ei au crezut ca daca Rene il publicase pe Zaharia Stancu il vor convinge pe belgianul trotkist sa publice si o carte despre Ceausescu. Dar Rene a inteles ce se petrecea in Romania si a inceput sa publice scriitori din Est. Nu numai romani, ci si rusi.

Iar acesta era un risc foarte mare, in primul rind comercial.

Absolut. Iar ei se asteptau ca eu sa sustin ideea publicarii acelui vom despre Ceausescu. Nu s-a intimplat nimic, desigur, apoi a inceput teroarea din Stockholm, ne-au spart geamurile editurii, toate acte manipulate de Ambasada Romaniei in Stockholm.

O parte din lucrurile pe care ni le-ati spus acum sint cunoscute de cititori din jurnalele dumneavoastra. Personal, leg automat numele Gabriela Melinescu de jurnal.

Jurnal, care nu este jurnal tipic, este tot literatura. Nu am scris niciodata jurnal cum se scrie, cu ce am facut etc.

Exista in primul volum o mentiune, spuneti ca jurnalul este pina la urma la dispozitia oricui, el este deschis si este in casa, fara a fi dosit.

Da, pentru ca scriam in limba romana. Rene stia limba romana, la fel cum cunostea toate limbile romanice, era poliglot. Poate nu intelegea tot ce scriam eu in jurnalul meu. Nu ca nu i-as fi dat voie, pentru ca nu aveam secrete. S-o spune despre mine ca oi fi o mincatoare de barbati, dar dimpotriva, eu sint o persoana careia nu ii place sa se distreze, face orice ca sa ramina acasa, ca sa citeasca in primul rind, apoi sa scrie si sa se amuze cu desenul. Lui Rene nu-i prea placea sa ma vada in bucatarie, spunea: „Lasa, ca facem niste paste, o sa cumpar niste roquefort, fac eu". Asa ca am avut in Rene un sustinator. Jurnalul meu putea sa-l citeasca toata lumea. Pentru ca nu am secrete. Doar credinta mea, care este precum sexualitatea. Nu as putea vorbi despre credinta asa, liber. Pot sa vorbesc despre cum am pierdut sarcini, despre avorturi, dar nu despre credinta. Iar in jurnal nu am scris niciodata despre lucrurile pe care toata lumea le-ar cauta, despre lucrurile mele foarte intime. Pentru ca sexualitatea mea era si este din ce in ce mai mult chiar scrisul meu si credinta mea.

Intr-adevar, jurnalul este atipic si pentru ca, mi se pare mie, citindu-l uiti la un moment dat ca de fapt nu citesti un roman, ci un jurnal. Curge ca un roman.

Gabriela Adamesteanu a fost prima care a observat structura lui, care pentru mine a fost inconstienta. Citisem Gogol, Jurnalul unui nebun, care imi placuse enorm, dar nu citisem prea multe jurnale. Abia dupa ce am scris mult, am citit jurnalul lui Delacroix, jurnalul pictorului.

Inceperea acestui jurnal a fost determinata de raminerea in Suedia?

Inconstient, poate. Am vrut sa am in fiecare zi un contact cu limba romana. Rene imi propunea sa vorbim romaneste ca sa invete el mai bine, iar eu ii raspundeam ca mai bine vorbim in franceza, ca sa mi-o perfectionez, sau sa vorbim chiar in suedeza. Mi-a dat dreptate, el stia deja sapte limbi si, ca sa-l citez pe Beniuc, „si rusa".

S-a impartit literatura dumneavoastra intre romana si suedeza? A existat vreun moment in care a trebuit sa alegeti, sa scrieti poezia in romana si jurnalul in suedeza sau invers?

Rene m-a indemnat intotdeauna sa continui sa scriu in limba romana. La un moment dat, pentru ca ii dadeam niste replici groaznice atunci cind ne certam si el era impresionat de verbul meu tare, m-a incurajat sa ma aventurez sa scriu in limba franceza. Un timp, am scris romane numai in limba romana si asa am format-o si pe Inger Johansson, care nu tradusese inca prea mult si care a devenit traducatoarea lui Mircea Cartarescu. Cit a trait Rene, am scris si in limba franceza. Am scris Arborele in vint si lui i-a placut enorm. Chiar daca franceza mea era destul de simpla, Rene spunea ca limba e atit de socanta, atit de noua. A aparut, in traducere bineinteles, si in Suedia. Am mai scris in franceza un roman gros, de aproape 300 de pagini, La reine de la rue. A fost absolut incintat. Sigur, cineva a revazut textul, trebuie revazut. La un moment dat, fiind bolnava sau doar ipohondra, am stat mult timp in pat si am scris o placheta de versuri. In suedeza. Brusc. Nu facusem nici o scoala, dar auzeam vorbindu-se, citeam Biblia in suedeza si mi se parea ca e o limba potrivita pentru poezie. Am scris un volum care se numeste Oglinda femeii. Rene nu era un macho, dimpotriva, avea un sentiment matern, o proteja pe mama lui in fata tatalui, un preot dur, iar pe mine ma adora. Am scris deci in suedeza Oglinda femeii, cartea a aparut, am avut cronici bune chiar in revista „Bonniers", dupa care nu am mai scris. A murit Rene si eu am ramas singura, ar fi trebuit sa duc editura mai departe impreuna cu copiii lui. Iar eu am spus: „Nu pot sa fac asta". Chiar daca cunosc limba literara, nu o stiu pe aceea sociala, a afacerilor si i-am lasat pe baieti, dar nici ei nu stiau sa conduca, sa se lupte cu rechinii din presa si din edituri. Nu au putut sa continue. S-a aflat insa ca as fi scris o carte si, intr-adevar, scrisesem una, Omul-pasare, dar in franceza – nu am publicat-o inca in romana. O culegere de nuvele, dedicata lui Rene, o carte pe care am scris-o dintr-un suvoi, s-a scris singura de fapt, nu biografica, ci fantastica. S-a auzit ca am scris cartea asta si ca nu mai am editor. Atunci Eva Bonnier incepuse singura o editura. Eu il stiam pe Carl-Otto, pe fratele ei, care pe cind traia Rene a tot insistat sa public la ei cartea mea, dar Rene a spus nu. Cartea o tradusesem in suedeza impreuna cu un prieten care lucrase pentru Rene. A fost foarte bine, am publicat-o la editura Evei Bonnier, a avut un foarte mare succes si am ramas de atunci la Bonnier. Pentru ca nici nu s-a terminat anul si Eva a invins in lupta dintre ea si fratele ei pentru conducerea editurii. Editura ei, care se chema chiar Eva Bonnier, a disparut si a ramas Bonniers. A fost o dubla victorie.

Ati crescut impreuna intr-un fel.

Da, colaborarea noastra a fost foarte buna.

Ati spus mai devreme ca limba suedeza este o limba foarte potrivita pentru poezie. Imi amintesc ca ultima oara cind ne-am vazut imi spuneati ca, desi scrieti in suedeza, desi ati primit premii importante, nu va simtiti confortabil in aceasta limba, va simtiti in continuare straina.

Poti sa faci progrese in limba, poti sa scrii, dar nu despre asta este vorba. Trebuie sa cunosti felul de a simti al unui popor scandinav. Un popor foarte misterios, invaluit in ceturi. Rene era jumatate belgian si jumatate suedez, iar eu nu am devenit nici belgiana, nici suedeza. Nu devii altceva decit ceea ce esti. Nu poti sa ajungi la inima unui scandinav decit daca ai fost pe loc, acolo. Se urasc intre ei, dar fata cealalta a urii este iubirea, care ii tine impreuna. Dar nu poti sa le patrunzi secretul. E acelasi lucru cind incerci sa devii roman. Faptul ca stii o limba nu-ti face nationalitatea. E ceva mult mai serios.

Dupa moartea lui Rene, v-ati gindit sa reveniti in Romania?

Da, dar nu pentru totdeauna. Incepind de la 33 de ani, am trait acolo. Daca m-as intoarce definitiv, m-as simti frustrata, nefericita pentru ca anumite trasaturi din caracterul meu sint scandinave: bucuria singuratatii, placerea izolarii si chiar avantajul de a fi strain, care ma obliga sa acord mai multa atentie omului interior decit celui exterior. Pentru prima oara s-a intimplat ca mi-am aratat mie ca mi-am descoperit noi vocatii: sa traduc – tradusesem, e drept, si inainte din Silvia Plath, apoi din Itic Manger -, sa desenez. Nu as putea sa ma intorc definitiv fara sa recunosc cit de dor mi-ar fi de Suedia. La fel cum acolo imi este dor de Bucuresti si de Romania. Asa este cind traiesti intr-o tara straina: nu mai esti al nimanui, dar esti mereu acolo unde ai avut trairi puternice si amindoua tarile au contribuit la adincirea vulnerabilitatii mele.

"Hazardul a facut sa intilnesc numai oameni care m-au incurajat"

La vernisaj spuneati ca desenul este limbajul de dinaintea limbajului scris. Care erau acele momente in copilarie cind incepeati sa desenati?

Mama era de la tara, isi facea hainele singura, singura si le broda. Si asta era o forma de arta. Toti copiii ii deseneaza pe mama si pe tata, deseneaza ciinele, soarele, casa. Dar pina la urma, renunta. Eu nu am renuntat si pentru ca am fost incurajata la tara tot timpul. Mi-ar fi placut sa dau la Arte Plastice, dar intre timp incepusem sa scriu si poezie. Apoi l-am intilnit pe Nichita, pentru care tot ce faceam eu era splendid. Mai ales ca si el desena. Ne jucam, pornind de la o prima linie si voiam sa vedem cine deseneaza mai repede un rinocer, care este cel mai greu de desenat. Mai tirziu, scrisorile mele catre Rene erau desene, pentru ca puteam astfel sa spun mai multe decit prin cuvinte, care erau cenzurate. Hazardul a facut sa intilnesc numai oameni care m-au incurajat.

Mai colectionezi tocuri si calimari?

Din nefericire, nu mai pot sa-mi urmez acest rasfat la care m-au incurajat si Nichita si Rene, pentru ca ar trebui sa calatoresc mai mult in Italia si in Franta. Am toate tocurile si penitele, cu care continui sa desenez. In plus, m-am mutat si nu mai am mult loc in casa. Acum desenez cu linii mai mari, in tus. Am invatat, iubindu-i pe Hokusai si pe toti japonezii, sa manipulez pensula. E foarte grea arta caligrafiei si a desenului japonez. Uneori fac liniile acelea spontane, lungi, fara intrerupere in chiar stilul japonez, care este foarte greu. Dar e ca un fel de exercitiu mental.

Si aveti tot instrumentarul necesar?

Da, sigur, Rene mi-a cumparat pina si o presa japoneza. Dar acum, mutindu-ma, nu am mai avut loc pentru ea si am daruit-o unui gravor mai sarac decit mine. Mi-am pastrat placile de cupru pe care gravez cu la pointe seche si sper sa-mi duc gravurile la un centru sa mi le traga la prese mai mari. Continui cu ce am inceput, e un fel de placere nebuna a omului caruia nu ii place sa se distreze si care vrea sa dea pret timpului, ca sa il citez pe Eugene Delacroix.