La „Porc cu piper”. Cultura trece prin stomac si gastronomia prin creier

Pina acum, Matei Martin – care se intretine cu invitatul/invitatii, dar care si gateste – a pregatit feluri mult mai elaborate decit banala omleta spaniola cu cartofi si ceapa. A facut „cotlete & andive pedante" cind a vorbit cu Bogdan-Alexandru Stanescu despre Pedantul in bucatarie de Julian Barnes, ostropel de pui cind l-a invitat pe T.O. Bobe cu Contorsionista lui, vita flambata cind a discutat cu Philip O’Ceallaigh despre Insemnari dintr-un bordel turcesc, madlena cind a vorbit cu Luca Niculescu despre ghici cine?, gisca umpluta cind i-a tocat marunt pe Günter Grass si cartea lui, Decojind ceapa, impreuna cu Simona Kessler si Ioana Grünwald, si porc cu piper cind la prima editie i-a avut invitati pe Antoaneta Ralian si Radu Paraschivescu, autorii unui volum de convorbiri publicat de Humanitas. Pina la urma, prima reteta luata din Alice in Tara Minunilor de Lewis Carroll a devenit titlul generic al unei intilniri care are loc lunea, o data la doua saptamini.

Maxim 34 de portii

Inainte de toate trebuie spus ca Libraria Bastilia e cuceritoare nu doar pentru ca exista cartile si pentru ca e amenajata pe mai multe niveluri intr-o casa veche, ci mai ales pentru ca Dan Perjovschi a desenat pe toti peretii si in toate zonele disponibile, asa ca intilnirile de la „Porc cu piper" se desfasoara in cafeneaua „Al noualea cer" de la mansarda cu tot „Dream Team"-ul literaturii romane surprins din spate (ca la o lovitura spre poarta) pe un intreg perete – cu precizarea ca Gellu Naum, care are numarul 1, nu sta in poarta, ci in rind cu ceilalti. Nu se fumeaza decit intr-o „Afumerie" separata, iar pretul delicatesei de la „Porc cu piper" e afisat la bar – 10 lei. Cultura e insa gratis, ca si vinul de Corcova. Mai nou, si Angst a sarit sa sustina evenimentul d.p.d.v. carnivor (sau carnogen?). Pentru ca spatiul mansardei si al oalelor e limitat, numarul maxim de portii si de spectatori e 34.

Ce mi-ar fi placut am inteles ca s-a intimplat cu alte ocazii – adica Matei Martin sa vorbeasca in timp ce gateste, ca la Muppets Show, degajat, aruncind si cu polonicul (in mod simbolic, normal). Acum el a petrecut doua ore si ceva cu o seara inainte ca sa gateasca la el acasa un prim rind de tortillas – care se pot minca si reci, si doar rindul doi l-a facut dupa ce a discutat cu Marin Malaicu-Hondrari. Altfel, prima parte a fost un interviu cu public demarat un pic protocolar, dar care s-a topit pina la temperatura dorita taman spre final. Marin Malaicu-Hondrari a inceput prin a spune ca daca „orice scriitor ar vrea sau ar prefera sa fie numit poet", el a inceput sa scrie Apropierea „ca o dovada de iubire fata de poezie si de atasament fata de literatura in general". Matei Martin a vrut sa afle ce e cu Grupul de la Bistrita, spunind ca pentru el, in calitate de jurnalist cultural, e mai usor sa aiba unde sa-l integreze pe invitat. Acesta a spus: „Majoritatea scriitorilor din acest grup sint prietenii mei", respectiv: „Ca sa fii un grup trebuie sa ai macar citeva texte teoretice si sa-ti conturezi clar intentiile, ceea ce la noi nu e cazul", gazda a insistat: „Te consideri ca facind parte din Grupul de la Bistrita?" , iar Luiza Vasiliu (prietena Laurei Albulescu de la Editura ART si care se ocupa de librarie) a intervenit: „Daca renunti la ideea de grup, se poate vorbi mai usor si mai firesc". Dupa ce gazda a renuntat la aceasta idee si invitatului i s-a adus un pahar de vin, atmosfera s-a incalzit, desi Luiza nu s-a lasat si l-a mai impuns o data pe Matei cu furculita (Matei: „Ce anume din ce ai trait tu in Spania se gaseste in carte? „/Luiza: „Cita indiscretie… „). Dar asa am aflat ca autorul romanului Apropierea a lucrat in Spania la cules de struguri si ca a fost paznicul unui parc de masini, ca e fascinat de hazard („E foarte fain cum se intilnesc oamenii. La Novi Sad, vara trecuta, am dat cu Radu Vancu peste un tip din Ecuador care stia de Roberto Bolano. „) si ca in Spania n-a invatat doar limba spaniola, ci si sa sofeze („Patronul meu, exasperat, imi spunea ca in secolul XXI esti analfabet daca nu stii sa conduci. „). Daca tot a invatat spaniola, Marin Malaicu-Hondrari a inceput si sa traduca din spaniola – prima carte, Visul celtului, de Mario Varga Llosa, aparind anul trecut la Humanitas („Munca asta ma ajuta sa supravietuiesc. Nu am nici un orgoliu de traducator. N-as traduce nici un rind daca as putea trai fara sa traduc.").

Apropierea va deveni si film

Mai nou, Malaicu-Hondrari e si scenarist. Tudor Giurgiu vrea sa faca un film dupa Apropierea. Dar nu i-a fost usor sa-si asume noua ipostaza. „M-am chinuit luni de zile si chiar eram pe punctul sa-i spun lui Tudor: «Imi pare rau. Ia-l pe Razvan Radulescu!». Am renuntat pina la urma la o parte din personaje, am introdus scene care nu apar in carte, dar cel mai dificil mi-a fost sa scap de carte pentru a gindi scenariul. „ Incercati sa vizualizati acest moment, eventual intr-un film: „M-am dus la Tudor cu un scenariu de 86 de pagini si el a zis: «Hai sa luam prima secventa». A citit. «Aha, deci Maria plus Adrian egal Love.» (Ei asa vad lucrurile!) «Aha, deci aici e atmosfera, poezie, da da da… Nu ne intereseaza.» Si, pina la urma, din tot scenariul meu a facut 79 de post it-uri pentru ca pe el, de fapt, il interesa atunci sa vada actiunea cap-coada".

Scriitorul ar vrea-o in film pe Paz Vega, desi a glumit si a spus ca rolul principal il va avea tot Penelope Cruz, dar nota hispanica a serii a venit de la Elena Boras, o simpatica traducatoare spaniola de limba romana care a venit in Romania cu o bursa ICR, „de un an si ceva" (bursa era de doua luni, ea a ramas), pentru ca s-a certat cu sefa ei din Spania, si care vorbeste romaneste la perfectie. Apropierea a fost prima carte citita in romana fara dictionar. A tradus-o din proprie dorinta, pentru ca i-a placut foarte mult, si spera sa gaseasca si o editura pentru ea, desi contextul e mai dificil acum.

Trecerea spre mincare a venit firesc. Elena Boras l-a intrebat pe Matei Martin daca a pus ceapa in tortillas, ne-a informat ca in Spania omleta e o „tortilla francesa", iar Marin Malaicu-Hondrari si-a adus aminte ca seful lui din Spania l-a trimis in primele zile de lucru la parcul de masini dupa o cheie „inglesa". „Am deschis toate dulapioarele, m-am tot uitat, nu era nici o cheie engleza. Cind i-am spus ca nu o gasesc, a venit, a luat cheia franceza in mina si mi-a spus: «Pai n-o vezi?!»". Cu asta am trecut la masa.