Prima depesa de la Festivalul de Film de la Cannes: Prin Agora spre Politist, adjectiv

duminică, 24 mai 2009, 16:32
8 MIN
 Prima depesa de la Festivalul de Film de la Cannes: Prin Agora spre Politist, adjectiv

Pina acum, singurul film care pare sa intruneasca sufragiile tuturor criticilor este Un Prophete de Jacques Audiard. Un film foarte puternic, cel mai elaborat al lui Audiard de pina acum. Politist, adjectiv e un film destept, care are eleganta sa creada acelasi lucru si despre spectatorii sai. Corneliu Porumboiu mi-a spus dupa proiectie ca este un film "despre sens", ca e "ca ceapa". De aceea ar trebui vazut poate de mai multe ori – zic eu (el spunind ca e sigur ca spectatorii sint mai inteligenti decit el). E interesant cum ideea introducerii semanticii in film i-a venit cineastului de-abia la a doua, a treia varianta de scenariu.

Romanii

Un politist (Dragos Bucur) e pe ultima suta de metri a rezolvarii unui caz pe care sefii lui vor sa-l inchida repede. Un licean si-a turnat colegul cu care trage regulat cite o tigara de hasis. Politistul n-ar vrea sa-l bage la puscarie pe copil, dar dilema lui nu se refera strict la litera legii, ci la esenta adevarului. Daca Academia Romana decide sa scriem „nici un" legat, inseamna ca ea detine adevarul? Intr-o secventa scurta, politistul si colegii lui fac o partida de tenis cu piciorul. Aparatul de filmat e pe linia fileului. Chestionat, regizorul-scenarist admite ca atunci cind a facut filmul i-au stat in minte Blow-Up de Antonioni si Pickpocket.

Porumboiu a venit la Cannes insotit de producatoarea Marcela Ursu si de actorii Vlad Ivanov, Ioan Stoica si Irina Saulescu. Anamaria Marinca, Monica Birladeanu, Bobby Paunescu au sosit de la Londra, respectiv Bucuresti sa-i faca galerie la proiectia oficiala, iar Adrian Porumboiu a venit intr-o vizita-surpriza, cit sa prinda a doua proiectie oficiala. Dupa ce Porumboiu si echipa lui au plecat din Cannes, singurul ramas a fost Vlad Ivanov, care a facut jonctiunea cu Cristian Mungiu si cu echipa de la Amintiri din Epoca de Aur, in care joaca. Din echipa lui Mungiu au facut parte: Hanno Hoefer, Ioana Uricaru, Constantin Popescu si Razvan Marculescu, inginerul de sunet Cristinel Sirli si actorii Vlad Ivanov, Diana Cavaliotti si Radu Iacoban. Am fost la prima proiectie a filmului, cea de gala. Era ora 11 dimineata si membrii echipei venisera toti imbracati frumos.

A fost singura data in viata cind i-am vazut pe Hanno Hoefer si pe Constantin Popescu in costum. Mungiu a spus ca acum doi ani Festivalul de la Cannes s-a purtat asa de frumos cu el, incit acum a adus si niste prieteni. S-a ris la aceasta fraza spusa pe scena, dupa cum s-a ris si la film, aplaudindu-se punctual dupa fiecare scurtmetraj. Mi-a placut filmul. E intr-adevar unitar, desi fireste ca fiecare spectator va avea bucatile lui favorite. Cred ca va avea succes la public pentru ca e mult mai accesibil si mai light decit 432. Si are un generic cum n-am mai vazut la un film romanesc. Nu spun mai multe. E pana de curent in Cannes de doua ore.

» Fish Tank, al doilea film dupa Red Road cu care englezoaica Andrea Arnold vine in Competitia Oficiala de la Cannes. Nu e la fel de bun ca primul, dar are interpreti foarte profi (printre care Michael Fassbender, protagonist anul trecut in Hunger-ul lui Steve McQueen). Filmul bate spre Ken Loach, dar e portretul unei adolescente atrase de noul iubit al mamei sale. Precizia detaliului, lipsa brizbrizurilor, o anume duritate care lasa sa se intrevada interiorul personajelor, fragilitatea lor, fac din Fish Tank un film care isi merita locul in competitie.

» Thirst de Park Chan-Wook e un adevarat spectacol. Sud-coreeanul face teoretic un film de gen, un horror cu vampiri, dar cit de bine iti pica toata inventivitatea de care numai un asiatic e capabil in materie de cinema de gen. Lunga (prea lunga) poveste de dragoste dintre un preot catolic convertit in vampir si o tinara femeie maritata are, practic, de toate. E si love story senzual, si parodie, si parabola filosofica, metafizica etc. Are si elemente de horror. E adevarat ca are si o burta cam mare, cind nu-l mai simti pe regizor la cirma, dar e un film pe care eu l-as mai vedea inca o data. Macar ca sa descopar toate citatele acestui Bonnie si Clyde sanguin.

» In schimb, n-o sa ma mai prinda nimeni a doua oara la Bright Star, de Jane Campion, lungul pomelnic al amorului dintre poetul John Keats (Ben Wishaw) si vecina lui de 18 ani, domnisoara Browne (Abbie Cornish). Filmul are un mare atu, de fapt cel mai mare: e foarte frumos filmat, e foarte bine cadrat si in general e foarte ingrijit si tihnit. Dar aceasta tihna se risipeste pina la urma pentru ca scenariul e extrem de comun, iar cei doi iubiti incep la un moment dat sa-si vorbeasca in versuri (versurile lui Keats, fireste), ceea ce de la un punct incolo te face sa te urci pe pereti. Plus ca intre Ben Wishaw si Abbie Cornish nu exista nici o scinteie.

» Cind am vazut Taking Woodstock de Ang Lee mi-am spus: "Acesta e filmul cu cea mai frumoasa imagine de pina acum". Eric Gautier a imaginat pentru povestea lui Ang Lee despre cum s-a organizat concertul de la Woodstock la Woodstock, culori calde si un univers psihedelic cum nu am mai vazut in nici o incercare cinematografica de reconstituire a delirului vizual pe care il are cineva sub influenta drogurilor. Inspirindu-se din romanul lui Elliott Tiber si Tom Monte, filmul lui Ang Lee spune povestea reala a lui Elliott, un tinar intreprinzator din statul New York, venit peste vara pentru a salva de la faliment motelul ca vai de mama lui al parintilor. Cu un tata supus (Henry Goodman) si o mama voluntara si isterica (Imelda Staunton e dementiala cind incepe sa se plinga functionarului bancii ca e persecutata pentru ca e evreica, dupa ce a venit pe jos din Rusia hahaha!), junele Elliott il apuca pe Dumnezeu de picior cind cunoaste niste tineri care vor sa organizeze un festival hippie. Filmul e un bildungsroman, pentru ca Elliott parcurge, in cele trei zile ale festivalului si in cele de pregatire a lui, un curs rapid de emancipare de sub tutela familiei si de asumare a propriei sexualitati. Filmul e foarte atent pregatit la nivelul productiei, cu o armata de figuranti imbracati (sau dezbracati) si coafati ca niste hippies, si e atit de bine filmat si tinut in mina, incit iti da de multe ori impresia ca nu e fictiune, ci documentar. Curios, critica americana de la Cannes nu l-a luat in brate. Azi dimineata, cind m-am dus sa-mi iau reviste de la Hotelul Majestic, l-am vazut pe actorul principal, Demetri Martin (pe care sigur il stiti din videoclipul trupei Travis, in care isi da jos tricouri de pe el). Acum se pregatea sa intre intr-un microbuz. Era in trening.

» Imi place foarte mult ce face Jacques Audiard, iar Un Prophete mi-a demonstrat ca nu degeaba francezul a scos doar cinci filme pina acum, pentru ca le piguleste pina le merg fulgii. Un Prophete este povestea unui infractor marunt bagat la pirnaie pentru un an, dar care face realmente scoala in puscarie. Nu doar invata sa scrie si sa citeasca. Omoara un om, devine omul de incredere al unui mafiot corsican si invata sa-l infrunte pe corsicanul atotputernic. Audiard il reia pe Niels Arestrup pe care il folosise in Si inima in loc mi se opri/De battre mon coeur s’est arrete in rolul mafiotului corsican, iar pentru cel al eroului, Malik, a descoperit un actor extraordinar. Nu m-as mira daca ar lua un premiu de interpretare la Cannes. Tahar Rahim e o combinatie de Robert De Niro tinar si James Franco. Aflat la primul lui rol mare, duce un intreg film in spate. Si da, Jacques Audiard nu se dezminte. Fidel temei sale favorite – ucenicia in ale vietii -, el comuta pe o canava la moda (in Franta e la zi dezbaterea despre penitenciare), fara sa-i pese de social. Pina azi, 19 mai, Un Prophete conduce in clasamentul alcatuit de revista "Screendaily" pe baza voturilor a 10 critici straini (urmat de "Bright Star").

» Kinatay este unul dintre cele mai anti-cinematografice filme vazute la Cannes si "ever". Filipinezul Brillante Mendoza a fost luat si anul trecut in Competitia Oficiala de la Cannes, dar parca acel Serbis era mai legat decit acest roadmovie inutil si zgomotos in care un elev de la scoala de politie din Manila asista la maltratarea, uciderea si dezmembrarea unei prostituate. Vazind a doua opera a lui Brillante Mendoza, de la care recunosc ca am iesit cu 10 minute inainte de final pentru ca mi s-a facut rau ("Bine c-ai plecat, fata, ca p’orma au si taiat-o", mi-a spus Leo), am ajuns la concluzia nu atit ca cineastul columbian nu le are cu cinemaul ci, mai grav, ca uraste oamenii.

» Agora, de Alejandro Amenabar, prezentat in Selectia Oficiala, dar in afara competitiei, e un film de epoca si in acelasi timp contemporan. Cu actiunea plasata in Alexandria, cu patru secole dupa Iisus Christos, cu o Hypatia (Rachel Weisz) pe post de femeie independenta si astronom, in jurul careia graviteaza trei barbati, nu este un film istoric, ci o interpretare a istoriei. Capitolele sint prefatate de imagini din satelit, iar regizorul pune mereu in perspectiva evenimentele. Intoleranta religioasa e calul lui de bataie si, asa cum Hypatia cauta sa descifreze miscarea astrilor banuind ca aceasta e caracterizata de simplitate, asa si scenariul arde pina la esenta faptul istoric. Intoleranta religioasa e un dat al tuturor religiilor. Nimeni nu e mai presus de ea. Ceea ce ar putea fi un defect al scenariului e pina la urma o calitate pentru ca povestea e curat scrisa, evenimentele reflectindu-se unele pe altele. Agora e un film frumos, dar nu era de competitie. Unul dintre rolurile lui e interpretat de Max Minghella, fiul regretatului Anthony Minghella.

» Antichrist de Lars Von Trier e in mare parte un film care te tine cu rasuflarea taiata. In mica parte (ultima, cind incepe "taiatul") aproape ca te impiedica sa te uiti la ecran. Filmul a iesit din strafundurile unei depresii a cineastului, combinata cu amintiri ale unor vise sau reminiscente ale pasiunii sale pentru opera lui August Strindberg. In orice caz, nu cred ca filmul trebuie disecat cu armele logicii pentru ca ar avea de pierdut. E impresionant, e puternic, te scandalizeaza, te sperie. Ar merita Palme d’Or-ul pentru prima ora a lui (sau putin mai mult). De aceea spun ca, fiind atit de inegal, accesul lui la palmares depinde de umorile in care au fost juratii in ziua proiectiei.

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii