Americanul european (I)

Peste puţin timp se vor împlini 180 de ani de la nașterea mareului prozator Henry James, un american get-beget care a decis, în pofida voinţei respectabilei sale familii de peste Ocean, să trăiască în Europa. E ocazia perfectă să aruncăm o privire asupra faimoasei lui nuvele horror The Turn of the Screw/ O coardă prea întinsă. Textul – deşi redactat în cunoscuta tradiţie instituită, teoretic şi practic, de James însuși, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în romanul european, a „adevărului incomplet” şi „percepţiilor parţiale” – rămâne, de departe, drept cel mai criptic dintre toate cele scrise de autor de-a lungul timpului. Henry James a fost acuzat frecvent că nu-şi „explică” textele (criptice), lăsându-şi cititorii în confuzie. În articolele sale teoretice, scriitorul răspunde (mereu implicit) criticilor, sugerând, cu insistenţă, faptul că „revelaţia absolută”, nu ar avea nici un sens în construcţia epică. Lumea nu „revelă” decât discontinuităţi şi traiectorii suspendate. Cum ar putea atunci literatura să o contrazică? De altfel, el a mutat accentul, în roman, de pe „poveste” pe „percepţie” sau, mai precis, de pe „naraţiune” pe „narativitate”. Naratorii sunt adevăraţii eroi ai prozei jamesiene. Ei „fac” şi „desfac” universul epic, în conformitate cu gradul lor de participare/ apartenenţă în/ la acest univers. Scriitorul a vorbit pe larg despre capacităţile (diferite) de „reflectare” a naratorilor (James îi numeşte pe naratori „reflectori”, considerând că, în linii mari, conştiinţa lor – conceptualizată drept „inteligenţă centrală” – constituie singura sursă de preluare a informaţiei narative, oglinda unde „se reflectă”, în ultimă instanţă, realul), impunând, în teoria critică, ideea că acela care relatează povestea nu este identic cu acela care o scrie. Mai mult, povestitorul – ca şi scriitorul – are autonomie intelectuală şi morală. E o fiinţă vie, cu tabieturi, interese şi limitări. Povestea lui nu poate fi, în consecinţă, „adevărată” ori „completă”, dar personalitatea sa, crede James, merită tot interesul.

Nuvela O coardă prea întinsă i-a intrigat, se înţelege, deopotrivă pe contemporanii şi succcesorii scriitorului. În timpul vieţii, somat aproape de prieteni şi necunoscuţi să dea câteva explicaţii în legătură cu misterul impenetrabil al naraţiunii, James s-a mărginit la menţionarea unor posibile origini ale creaţiei lui şi la nişte „portretizări” textuale absolut generale. Într-o notă de jurnal (12 ianuarie 1895), îşi aminteşte că Arhiepiscopul de Canterbury – într-o seară, când prozatorul ar fi avut o conversaţie relaxantă cu el – i-a relatat întâmplări ciudate, povestite cândva de o doamnă (cam confuză) care fusese guvernantă la o familie importantă din Londra. În acele „întâmplări” stranii, apar fantomele unor servitori ai respectivilor aristocraţi (servitori, evident, decedaţi cu mai mult timp înainte) ce încearcă să comunice cu copiii familiei, aflaţi în grija naratoarei. Doamna se opune cu vehemenţă acestei, cum s-o numim, „întâlniri de gradul trei”, şi intră, fără voia ei, într-un joc parapsihologic periculos. Într-o scrisoare ulterioară, adresată lui A. C. Benson (fiul arhiepiscopului), James reia povestea cu „valeţii morţi” şi „guvernanta anxioasă”, reiterând ideea că sursa principală a nuvelei ar fi fost înaltul prelat. Mai târziu, într-o altă misivă (către scriitorul H. G. Wells, de data aceasta), prozatorul îşi caracterizează propria operă ca pe un simplu „jeu d’esprit”, refuzând să adauge însă lămuriri suplimentare asupra enigmaticei sale intrigi. Subiectul nuvelei pare, din start, tras de păr, anunţând o „povestioară” gotică – gen supralicitat, în culturile anglofone, în diverse etape istorice. Un grup de călători opriţi peste noapte la un han (printre care se află însuşi autorul), parafrazând parcă tehnica petrecerii timpului din Decameronul lui Boccaccio, hotărăsc să concureze într-un fel de competiţie ad hoc a istorisirilor înfricoşătoare. Unul dintre ei, cu numele de Douglas, dezamăgit de nivelul horror-ului creionat în naraţiunile celorlalţi, pretinde că deţine cea mai înfricoşătoare poveste scrisă/ spusă vreodată, cu atât mai mult cu cât ea este adevărată. Aparţine unei doamne cu care personajul nostru a fost foarte bun prieten. Mărturia în cauză se află, prin urmare, dincolo de orice suspiciune a lipsei de autenticitate. Bărbatul misterios trimite după manuscris, iar apoi citeşte, în faţa unei audienţe înmărmurite de spaimă (audienţă care nici nu mai apare, pentru „comentarii”, în final) o confesiune ce-ţi îngheaţă sângele în vene. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi