Amintiri de nesters. In memoria doamnei doctor Elena Ambrozie

Aflu ulterior că “a plecat” cuminte, curată, primenită, cum i-a plăcut să fie toată viața. Rememorez privirea senină cu care ne învăluia pe noi musafirii și pe cei din preajma sa, precum și tablourile pictate cu drag de ea, care-i împodobeau dormitorul. Pictura reprezenta o altă latură a personalității sale.

Ne-am cunoscut într-o vară, la Veneția, fiind amândouă iubitoare de apă și soare; Veneția este lacul din Tătărași, străjuit de pădurea, care-și primenește straiul, în funcție de anotimp și se oglindește majestoasă în lac. 

 

Lungită pe un pled, pe dalele încinse, ce coborau spre luciul de apă, îmi pregăteam lucrarea de gradul I. Eram concentrată asupra calculelor indicatorilor și acurateței frazelor, sub care urma să-mi pun semnătura. Am observat-o când a trecut pe langă mine și s-a așezat cu picioarele în apă, jucându-se cu valurile mici, care înaintau timid și se retrăgeau discret. 

 

Am intrat în vorbă, rugând-o să supravegheze și lucrurile mele, ca nu cumva să ajungă “obiecte de lansare”, distracția copiilor care locuiau în căsuța din pădure și care mai avuseseră asemenea “tentative”, când înotam.

 

Ne-am întâlnit aproape zilnic, după terminarea programului de la servici și ne-am împrietenit. Eu făceam ture de înot în lungul lacului, ea mă urmărea cu admirație și mândrie, când se opreau și alții să mă privească sau încercau fără succes să mă întreacă la înot.

 

L-a cunoscut întâmplător pe tatăl meu, internat la Spitalul “Parhon”, pentru o operație de extragere a pietrelor din vezica urinară. Era de serviciu în spital și l-a văzut într-o rezervă cu brațele ocupate de tuburi pentru perfuzie și transfuzie. Mi-a povestit uimirea pe care a trăit-o, văzându-l palid, cu părul și barba albe, precum un sihastru, iar ochii albastri amplificau vorbele spuse cu un umor amar: “n-am făcut vreun rău si iată-mă-s legat ca hoții de cai”. Și mai uimită a fost aflând că eu sunt fiica lui.

 

Dupa ce s-a pensionat, ne-am revăzut, când coboram din Copou în Tătărași și-i povesteam ce-am mai facut, ce am mai aflat, în timp ce pregăteam o salată de crudități, din care nu lipsea avocado.

 

A urmat o vreme când am stat mai mult în Bucovina, ne auzeam la telefon, dar o vizitam de câte ori reveneam în Iași, în apartamentul bine știut sau la casa de pe Păcurari, însorită, ca și grădina în care ne plimbam discutând. Era la fel de luminoasă și bucuria revederii o copleșea.

 

Îi simțeam iubirea “emanată prin toți porii”, iar amintirile de pe malul Veneției, reveneau în prim plan. Când n-o puteam întâlni, mă gândream cu drag că există acolo, într-un apartament din Tătărași, înconjurată de tablouri și de persoane care o iubesc. Îi plăcea să spună “Te iubesc” și să audă un răspuns asemănător.

 

Voi păstra vie amintirea Doamnei Doctor Elena Ambrozie, rememorând dialoguri, gesturi sau tăceri medidative trăite în decursul anilor, fiind convinsă că ea ne privește de undeva de sus, din rândul îngerilor și grădina prin care se plimbă, are și un luciu de apă și locuri ce merită să fie pictate… și că acolo există multă iubire.