April winter

Anul trecut, pandemia şi lockdown-ul m-au prins încă la Iaşi şi nici n-am ajuns primăvara la Amnaş (hm, ce coincidenţă, să trăiesc „între” două rime). Anul acesta, în fine, am ajuns cu bine la sfârşit de martie la ţară, exact cum am făcut, îndeobşte, şi în anii din urmă (cu excepţia de mai sus, desigur). Printre altele şi pentru că, de, la primăria Sălişte beneficiezi de o reducere de 10% dacă plăteşti impozitul până-n 31 martie! Apoi, bineînţeles, pentru că de regulă vine ea, primăvara, pe la sfârşit de martie, început de aprilie, nu?

Ehei, mda, de regulă. Că anul ăsta… Nu ştiu dacă au fost trei zile la rând faine! Anul ăsta, primăvara a venit aşa, mai degrabă-n vizită şi asta pe fugă, fugărită fiind de vreo trei ori de Baba Iarna care s-a insinuat la loc până-ntr-acolo încât s-a şi instalat fain frumos într-o zi de miercuri (7 aprilie), Nea Omăt punându-se pe treabă de cu seara anterioară! Aşa că, trezindu-mă pe la cinci dimineaţa, mi s-a părut mie ceva suspect, de cât de luminat era afară. Uitându-mă pe ceas, ce naiba, era abia cinci, iar afară, ha, aha, totul alb-alb! Iar când m-am sculat după vreo două ceasuri, ce să mai, casa, curtea, grădina, tot Amnaşul, totul era îmbrăcat într-o haină imaculată de zăpadă pufoasă, cum eu unul n-am apucat să văd la Iaşi toată iarna 2020-2021 şi cum n-a existat nici la Amnaş iarna asta până-n miercurea de aprilie! Şi ningea, frate, ningea în continuare! Ca apoi, pe la zece, Nea Omăt să se declare mulţumit şi să plece mai departe prin Transilvania. Iar când a mai ieşit apoi şi soarele, nebunie de feerie cum, din păcate, nu prea mai apucăm să vedem de Crăciun, să zicem! Evident, am luat aparatul foto şi în două reprize am făcut vreo 50 de poze – păi când mai prind eu aşa imagini imaculate şi aşa feerie de scenerie amnăşană?

În rest, traiu-mi pe la ţară a fost mai degrabă nespectaculos. Dar iată că tot s-au făcut patru săptămâni (29 de zile bătute azi) de Amnaş. Ca fapt divers, pare-se că pandemia a dat un serios nou imbold trendului de mutat la ţară, foarte mulţi orăşeni căutând case prin satele dimprejurul (din proximitate de preferinţă) oraşelor!

Când am sosit (în 29 martie), primul lucru a fost să încălzesc odăiţa (det Stiffken), camera din spate a casei care iarna mi-e toate la un loc: bucătărie, sufragerie, birou şi dormitor. Apoi am vrut să fac prima cruciuliţă în dreptul datei, numai că n-aveam calendar! Şi fusesem convins că am, descoperind la Iaşi că cel din 2010 se suprapune perfect cu cel din 2021, doar că, ce să vezi, aveam un exemplar din 2010 (făcut de mine, cu poze de-ale mele) şi aici, dar deşteptul de mine tăiase partea cu calendarul, lăsând doar fotografiile! Mda. Oricum, căutând prin casă un calendar din 2010, am găsit doar unele mai recente: nu ştiu exact când m-am apucat să-mi însemnez (şi să-mi număr, apoi) zilele petrecute la ţară, cert este că în 2018 au fost 125, în 2019 – 86, iar în 2020, culmea (şi nu prea) – 143! Da, am fost obligat să sar primăvara de anul trecut, dar am recuperat serios ulterior, începând cu luna iunie, punctând decisiv toamna, când am venit la sfârşit de septembrie şi-am plecat la început de decembrie: dacă tot era mai totul închis la Iaşi (în principal, în ce mă priveşte, m-a ţinut deoparte de oraş faptul că nu puteam să mă duc la tradiţionala întâlnire săptămânală de tenis de masă cu prietenul Costică), de ce să stau şi eu ca şi închis la bloc?

Şi asta a rămas valabil şi anul ăsta. Sper, totuşi, ca din mai să putem relua duelurile noastre tenisistice. Nu de alta, dar altfel prea simt că-mbătrânesc.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist