Ardeleni

Una dintre primele şi cele mai importante prezenţe ale ardelenilor la Iaşi s-a produs la 1860, atunci când a fost înfiinţată Universitatea. Din cei douăzeci de profesori, un sfert erau din Transilvania: Simion Bărnuţiu, Petru Suciu, Ştefan Emilian, Ion Pop şi Ştefan Micle (Gh. Iacob – Universitatea din Iaşi). Cel mai cunoscut era, evident, Simion Bărnuţiu, care se afla la Iaşi încă din 1854, revoluţionar ardelean de la 1848, cu un doctorat în drept la Universitatea din Pavia. George Panu îl descrie astfel în amintirile sale junimiste: … vedeam pe la orele două pe un bătrân slab, cu o figură blândă, cu un aer foarte modest, în spate cu o pelerină cenuşie, furişându-se printre elevi şi intrând în cancelarie […] – Cum, nu-l cunoşti? Aista e Bărnuţiu, cel mai învăţat om, care ştie toate tainele lumei… Panu mai scrie de respectul religios de care se bucura profesorul ardelean, precum şi de faptul că … avea o influenţă aşa de irezistibilă asupra studenţilor şi elevilor lui, încât îi hipnotizase, le inculcase în cap fanatismul ideilor lui; vorbeau ca dânsul, se îmbrăcau ca dânsul, mergeau ca dânsul, nici mai încape îndoială că gândeau ca dânsul. În schimb, Iacob Negruzzi, în Amintiri din Junimea, scrie despre o vizibilă răceală între profesorii ardeleni şi junimişti, în frunte cu Titu Maiorescu, mai ales din cauza spiritului liber şi critic al acestuia, … cei mai ambiţioşi dintre profesorii din Iaşi simţindu-se întunecaţi de acest nou-venit … Era şi normal, cu greu ni l-am putea închipiu pe Simion Bărnuţiu, cu alura sa ascetică, bătându-se cu perne, aşa cum mai obişnuiau junimiştii să-şi manifeste atitudinile critice. Bărnuţiu va sta zece ani la Iaşi, până în 1864, când, grav bolnav va pleca în Ardeal, la Bocşa, în Sălaj, cu o trăsură pusă la dispoziţia sa de către Cuza-Vodă, murind însă pe drum, atunci când traversa valea Almaşului.

Un moment memorabil l-a constituit cel din iunie 1917, atunci când la Iaşi au venit voluntarii ardeleni. Aceştia proveneau din cei 150.000 de militari de origine română, înrolaţi în armata austro-ungară, şi căzuţi prizonieri la ruşi. Între guvernul român şi cel rus s-a stabilit o înţelegere, în urma căreia 30.000 de etnici români au fost eliberaţi, aceştia semnând următorul jurământ: Noi, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti, de sub dominaţia Austro-Ungară şi pentru alipirea lor la România (Sorin Iftimi şi Aurica Ichim – IAŞI Capitala României 1916-1918). Primul lot de voluntari ardeleni soseşte în Iaşi la 7 iunie 1917, aceştia fiind întâmpinaţi cu mare entuziasm de populaţie. Iată ce scrie în memoriile sale Constantin Argetoianu, cel care este recunoscut pentru stilul acid şi verbul său necruţător: Generaţiile de după război nu pot să îşi închipuie ce însemnau pentru noi, înainte de război şi în vremea războiului, ardelenii. Am asistat la intrarea trupelor noastre în Bucureşti, după victorie în 1918, şi asta a fost ceva, dar afirm aici că voluntarii ardeleni au fost primiţi în Iaşi cu mai multă căldură, cu mai multă dragoste, cu mai mult entuziasm decât soldaţii români în capitala ţării curăţită de cotropitori. La Bucureşti, fericirea a fost mare, dar la Iaşi ardelenii au simbolizat pentru noi nădejdea şi aspiraţiile unui neam care îşi uitase nădejdile şi aspiraţiunile … Avântul cu care au fost primiţi ardelenii în Moldova umilită a fost imens.

Astăzi, în Iaşi, există ardeleni în calitate de medici reputaţi, generali, profesori universitari, ingineri, artişti, profesori etc. (există o universitate, nu spui care, universitate importantă, ce are un consiliu de administraţie în care aproape un sfert sunt ardeleni, inclusiv şeful cel mare!). Prezenţa ardelenilor în Iaşi se datorează unor motive diverse, precum evoluţia carierei profesionale, sau alegerea Iaşului ca spaţiu de formare universitară. Cel mai bun exemplu îl reprezenta Facultatea de Textile de la Politehnică (singura din ţară), unde, odată, multe studente proveneau din Ardeal. Acestea erau nevoite să treacă printr-un adevărat şoc cultural, legat, de exemplu, de rostirea limbii române, astfel încât, atunci când se analiza mişcarea unui mobil care se deplasa între punctele M şi N, bietele fete notau, fonetic, iem şi ien! Apoi mai era borşul care avea pentru ele gust de mâncare stricată şi mai era şi convingerea că bogdaproste e un soi de animal, atâta timp cât se spune despre cineva că arată ca un pui de bogdaproste!

Testul depăşirii acestui şoc cultural era măritişul cu un moldovean! Acest pas era urmat, de cele mai multe ori, de preluarea moldoveanului şi transportarea acestuia în Ardeal, unde exemplarul masculin cu pricina trebuia să se supună, în oglindă, aceluiaşi proces de adaptare. Multe ardelence însă rămâneau în Moldova, unde se integrau în spaţiul nostru cultural. Au fost şi cazuri în care acestea au ajuns să divorţeze de soţul moldovean şi să se recăsătorească, evident, tot cu un moldovean, ceea ce, în ochii îngroziţi ai celor din Ardeal, echivala cu o mare nechibzuinţă, la limita iresponsabilităţii!

Oricum, ardelenii, se ştie, atunci când se prezintă nu uită să spună, cu mândrie, de unde se trag, ceea ce nu fac chiar toţi cei care provin din alte provincii!

Şi acum promisiunea făcută pentru final: „a lăcrui nişte laboşe cu rişcaş în filigorie” înseamnă a aşeza una peste alta nişte cratiţe cu orez într-un cerdac sau foişor construit la intrarea în casă, în două ape.

Acelaşi lucru spus cu de trei ori mai multe cuvinte! Uite de-aia ardelenii vorbesc puţin!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi