Artişti în dialog

Memorialul a reuşit într-un interval relativ scurt să se impună ca una dintre cele mai importante instituţii de cultură nu doar botoşănene, ci şi naţionale. Colţul de ţară care ne-a dăruit câteva dintre geniile tutelare ale culturii naţionale – dacă i-am aminti fie chiar şi numai pe cei mai importanţi – Eminescu, Enescu, Iorga – avea nevoie de un instrument cultural care să valorifice uriaşa moştenire a trecutului şi să propună nume noi. Harta culturală a României s-a întregit astfel, oferind Botoşaniului oportunitatea de a descoperi creatori talentaţi.

Pictorii ieşeni Ofelia Huţul şi Gheorghe Lungu nu mai au nevoie de consacrare, ei fiind nume cunoscute şi preţuite în plastica românească. Însă magia locului copilăriei, a celor dintâi căutări în poezie şi a primelor iubiri ale lui Eminescu sunt tot atâtea temeiuri de netăgăduit şi de stăruinţă pentru orice creator român. Memorialul a instituit astfel un pelerinaj cultural la unul dintre locurile esenţiale ale spiritului românesc. Şi astfel, Ipoteştii se asociază nu doar cu locul copilăriei lui Eminescu, ci şi cu istoria recentă a moştenirii sale.

Inaugurată la 24 mai, în prezenţa unui public generos, expoziţia va rămâne deschisă publicului până la mijlocul lui iunie, atunci când România comemorează intrarea întru veşnicie a lui Eminescu. Pelerinajul la Ipoteşti merită cu prisosinţă, atât pentru o întâlnire memorabilă cu universul eminescian, cât şi pentru a admira creaţia celor doi plasticieni ieşeni. Deşi nici unul dintre cei doi artişti expozanţi nu a pregătit lucrări de tip omagial ori de inspiraţie explicit eminesciană, dialogul spiritual şi artistic pe care ei l-au gândit poate fi privit şi în cheie eminesciană, ca mod de a asuma identitatea noastră culturală în modernitate. Cei doi creatori explorează implicit, discret şi convingător, dimensiunea identitară, eludând discursul tezist şi declamator, care compromite adesea întâlnirea cu trecutul. Pe umerii trecutului creştem, nu ne pipernicim ori ne umilim. Liberi de orice constrângeri circumstanţiale ori clamat omagiale, artiştii vizuali ieşeni îl caută pe Eminescu în magma creaţiei sale, cea situată în zona inaparenţelor, cum ar spune Lucian Blaga.

Dispunând de o carieră exemplară de profesor, pictor şi căutător de talente, Ofelia Huţul pictează cu o frenezie a dăruirii proprie pedagogilor de vocaţie. Personalitate puternică şi cuceritoare, Ofelia Huţul a găsit în pictură alter-egoul ei şi calea către vocea lăuntrică, voce când exuberantă, când melancolică, când tristă ori deznădăjduită. Dar dincolo de trăirile ori sentimentele ei, putem identifica lesne în opera pictoriţei o veritabilă dezlănţuire romantică a energiilor spirituale şi a viziunii ei pedagogice despre artă. Pictoriţa dispune de o energie şi o imaginaţie ce par să descindă direct din ideologia romantică germană Sturm und Drang. Căutările ei neostoite, inventivitatea debordantă ori curajul de a nu stărui în exces pe o singură coardă a inspiraţiei vorbesc despre aceasta. Pe vremea lui Delacroix ar fi fost un ucenic entuziast al genialului romantic francez. Nu este nici o problemă că nu mai este la modă entuziasmul, ci contrariul acestuia, scepticismul şi dezabuzarea, ironia tristă ori dezamăgirea. Atât cât cetatea va mai avea nevoie de artişti, Ofelia Huţul va fi la locul faptei cu zestrea ei imaginativă uriaşă, cu penelul ori, iată, mai nou, cu diverse obiecte aparent banale, din care construieşte instalaţii artistice sofisticate, uneori criptate, niciodată caduce. Pictor născut şi nu făcut, Ofelia Huţul ne oferă în selecţia expusă la Memorialul de la Ipoteşti câteva lucrări emblematice privind căutările ei metafizice ori spirituale, în tablouri ample, ce rezonează subtil cu geniul locului şi magia Ipoteştilor.

În pandant cu lucrările Ofeliei, un artist plastic ieşean cu o reputaţie solidă în istoria picturii româneşti – Gheorghe Lungu –, nume ce nu mai are nevoie de prezentare. Cunoscătorii ştiu de ce. Spirit euristic de mare forţă şi expresivitate artistică, înzestrat cu un umor subtil, Gheorghe Lungu respinge orice compromis cu ideea de calofilie, de demofilie ori de democraţie artistică, în beneficiul unui limbaj plastic frust, violentând uneori privitorul şi inventiv până la paroxism. Spirit viu, anticanonic şi uneori cinic, Gheorghe Lungu nu pictează pentru un public comun, ci pentru unul elevat, subtil şi educat. El este asemenea poetului romantic răzvrătit împotriva mediocrităţii şi meschinăriei, un revoltat incompatibil cu gregaritatea. Vreţi artă, instruiţi-vă! Altfel nu veţi înţelege pictura, întrucât aceasta este un exerciţiu intelectual, ne spune artistul implicit mergând pe urmele genialului Michelangelo: „si dipinge con il cervello…”. În consecinţă, din universul lui lipseşte orice compromis cu duhul deriziunii, propriu epocilor lipsite de măreţie. Culorile au o forţă de expresie puternică, formele se juxtapun şi se întretaie. Acest dramatism lasă impresia unei căutări romantic dezlănţuite. E doar o impresie aparentă, întrucât pictorul este unul dintre cei mai necanonici artişti ieşeni.

Personalităţi diferite, cu viziuni plastice adesea opozabile, iscoditori cu mize proprii, Ofelia Huţul şi Gheorghe Lungu par să se fi întâlnit întâmplător pe simezele de la Memorialul Ipoteşti. Chiar mai mult: stilul, genul artistic şi soluţiile propuse de cei doi sunt diferite. La Ipoteşti sunt împreună graţie geniului eminescian. Sau poate şi datorită unei confinii spirituale situate dincolo de aparenţe. Dacă a lucrat hazardul ori destinul, nu am de unde să ştiu. Dar sigur publicul are privilegiul unei întâlniri cu arta autentică. Mai este timp să mergeţi la Ipoteşti pentru o întâlnire cu totul specială: geniul lui Eminescu şi talentul cert al celor doi pictori ieşeni.

Mihai Dorin este istoric şi publicist