Asigurarea calităţii în universităţi

Pe la începutul anilor ’90, tânăr asistent fiind, văd eu la unul dintre avizierele politehnicii un afiş despre organizarea unui Simpozion internaţional de asigurare a calităţii în învăţământul superior. Cine ştie ce aiureală o mai fi şi asta, mi-am spus eu, atoateştiutorul de la vremea aceea, convins fiind că principiile asigurării calităţii se aplică doar în producţie şi în servicii, nicidecum în universităţi. Era vremea când încă se păstra ceva din valorile cutumiare ale şcolii de altădată. Încă se dădea examen de admitere, încă se utilizau regulamente şi metodologii de desfăşurare a activităţii didactice şi de cercetare care îşi aveau originea înainte de 1989 etc. Schimbări se produseseră totuşi, de exemplu, prin dispariţia repartiţiilor şi a obligativităţii prezenţei la cursuri. De asemenea, se deschiseseră concursurile de promovare în cariera universitară, precum şi concursurile de specializare prin doctorat. Au apărut universităţile particulare, precum şi noi universităţi de stat, la care s-au adăugat noi programe de studii (specializări) în universităţile deja existente. A fost adoptată Legea nr. 88/ 1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor şi a fost înfiinţat Consiliul Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare (CNEAA).

Lucrurile s-au schimbat radical odată cu aderarea României la Procesul Bologna, începând cu 1999. A fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75/ 2005 aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/ 2006 (legea calităţii în învăţământul superior), lege în baza căreia a fost înfiinţată Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior – ARACIS, care a înlocuit CNEEA. Ambele instituţii aveau atribuţii legate de evaluarea periodică a universităţilor şi a programelor de studii. Cel puţin la nivelul cadrelor didactice, a părut cam ciudat ca o entitate din afara universităţii să efectueze diverse evaluări, care au fost asociate, iniţial, cu nişte controale în toată regula, în spiritul practicilor nu de mult apuse la acea vreme. Era destul de greu de înţeles de ce era nevoie ca o universitate să fie evaluată periodic, după ce zeci de ani acest lucru nu se produsese.

Dacă ne referim la perioada comunistă, aceea era o altă lume. Regulamentele didactice erau extrem de dure, iar modul de respectare a acestora era atribuţia statului totalitar, care urmărea permanent tot ceea ce se întâmpla în societate. Erau legende care spuneau că, la admitere, în fiecare sală era câte un om al Securităţii, care urmărea modul de desfăşurare a examenului. Regulamentele prevedeau prezenţa obligatorie a studenţilor, la toate activităţile didactice, în caz contrar administrându-se diverse sancţiuni care mergeau de la suspendarea bursei, până la exmatriculare. Nu era permisă promovarea anilor de studii cu restanţe din anii anteriori, motiv pentru care se repeta anul (chiar pentru un singur examen sau colocviu), iar în anul întâi se aplica măsura exmatriculării celor care aveau examene nepromovate după sesiunea de toamnă. Cu aşa reguli, sistemul funcţiona de la sine, fiecare suspectându-l pe fiecare. La aceste rigori se mai adăugau bunele practici academice, atât cât mai rămăsese din acestea, care veneau din perioada interbelică. Aceste practici puneau în prim-plan autoritatea profesorului, a şefului de catedră, autoritate pe care nu o contesta nimeni. Bineînţeles că erau şi atunci adversităţi, invidii, animozităţi, conflicte, dar acestea se rezolvau, de regulă, ca între domni.

Dacă ne referim la perioada interbelică, pentru a vedea care era autoritatea unui şef de catedră, este suficient să vedem ce spune profesorul Henri H. Stahl în cartea sa Amintiri şi gînduri… despre ocuparea unui post de asistent la catedra de sociologie a Universităţii din Bucureşti, şef de catedră fiind Dimitrie Gusti: … în 1929, profesorul Gusti ne-a chemat, pe [Mircea] Vulcănescu şi pe mine, pentru a ne spune că are un loc de asistent în schema catedrei şi ne-a întrebat la care din noi să se oprească. De comun acord, am spus profesorului Gusti că e mai bine să hotărască soarta. Profesorul a aruncat cu banul şi sorţii au căzut pe Vulcănescu… De unde venea această încredere totală în autoritatea profesorului? Pentru că ocuparea unui post de profesor universitar era o problemă de interes naţional. De exemplu, a fost o mare complicaţie să se scoată la concurs un post de profesor pentru Dan Barbilian, tot aşa cum o mare emoţie naţională a stârnit-o ocuparea postului de profesor de psihologie la Universitatea din Bucureşti, după pensionarea lui Constantin Rădulescu-Motru, în 1938.

De fapt, ce înseamnă asigurarea calităţii? Înseamnă sentimentul de încredere pe care îl are beneficiarul intern sau extern asupra modului de funcţionare a unei entităţi. Adică exact ceea ce ne lipseşte nouă ca naţie, după cum ne spune psihologul Daniel David în Psihologia poporului român.

De ce este nevoie astăzi de proceduri, metodologii, de evaluări periodice la fiecare 5 ani, la care se supun universităţile şi programele de studii? Pentru că liberalizarea lumii academice, flexibilizarea procesului didactic, adoptarea Sistemului European de Credite Transferabile, asigurarea mobilităţii studenţilor la nivel naţional şi european, apariţia consorţiilor universitare europene etc., toate acestea fac necesară această evaluare periodică, ce are o valenţă esenţială, determinantă: este o evaluare colegială. Nu se dau sancţiuni, nu se administrează sentinţe, ci se fac numai nişte constatări şi se emit nişte recomandări.

A devenit un loc comun să se spună că… ce nevoie aveam de ARACIS? La fel cum tot un loc comun este cel conform căruia se spune că… oare cum ar fi arătat universităţile fără ARACIS? Da, aşa e, ce ne-am fi făcut fără ARACIS, pe cine am mai fi dat noi vina pentru toate relele care se întâmplă în învăţământul superior, în cea mai bună dintre lumile posibile? Că să tot dai vina pe minister e o chestie fumată demult, pentru care nu te mai crede nimeni!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi