Caută 
5 MIN
Dacă abilii latifundiari sau imobiliari ai Iaşului cumpără drepturi de moşteniri pe te miri ce, apoi obţin terenurile retrocedate şi în câteva luni de zile, unei familii simple de ieşene nici două decenii nu îi ajung în lupta cu statul şi birocraţia. „Ziarul de Iaşi” vă prezintă un caz incredibil, al unei familii care de aproape 20 de ani se luptă în instanţe şi cu autorităţile din municipiul Iaşi sau cele centrale pentru retrocedarea sau despăgubirea pentru un teren expropriat în zona Podu Roş. Membrii familiei au tot murit unul câte unul între timp, ajungându-se la a treia generaţie care bate holurile instanţelor în căutarea dreptăţii. Cazul este un veritabil „manual” despre cum poţi fi efectiv batjocorit de autorităţile unui stat: întâi cele comuniste, apoi, zeci de ani, de cele de după 1990. Autorităţi în faţa cărora, ca om simplu, nu ai nicio şansă.
Membrii unei familii au ajuns să moară, unul câte unul, în aşteptarea despăgubirilor pentru o casă şi un teren expropriate de stat. S-a ajuns la a treia generaţie care bate holurile instanţelor în căutarea dreptăţii. Bătrânii au murit aşteptând, la fel singurul lor fiu. Ştafeta a fost preluată de fiică şi de nepoţi. În ciuda anilor grei de „lupte”, procesul a trecut abia de Tribunal, cazul ajungând acum la Curtea de Apel. Judecătorii s-au mişcat totuşi repede, prima sentinţă fiind dată după doar un an de la înregistrarea acţiunii aici. Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor a avut nevoie însă de 13 ani pentru a da un răspuns, deşi termenul legal este de cel mult trei ani. Iar după felul în care a răspuns, pare că membrii săi nici măcar nu s-au uitat pe dosar.
Un răspuns în totală bătaie de joc, după o aşteptare de 8 ani
Cazul în sine este unul aproape standard. În 1945, ieşenii Constantin şi Tatiana T. au cumpărat o casă veche, cu două camere şi o bucătărie de vară, amplasată pe o suprafaţă de 675 mp şi situată pe actuala şosea Naţională, vizavi de sediul Salubris, aşa-numita „Piramidă a lui Dubeţ”. Bărbatul a murit în 1956. El a fost cel norocos, dacă se poate spune aşa. Casa a fost demolată, iar terenul a fost preluat de statul comunist, în 1979, în vederea sistematizării zonei. Peste locul unde era casa, a fost construit unul dintre blocurile din actualul cartier Cantemir. La acea dată, statul nu a acordat niciun fel de despăgubiri. Bătrâna a murit şi ea, în 1990, într-o vreme în care statul nici nu se gândea să retrocedeze proprietăţile confiscate ori să acorde despăgubiri pentru ele.
Timpul a trecut fără ca pentru cazuri ca cele ale familiei T. să se ofere vreo soluţie. Prima lege a fondului funciar, din 1991, prevedea doar retrocedarea terenurilor din fostele cooperative agricole de producţie şi, parţial, din fostele întreprinderi agricole de stat, nu şi a terenurilor confiscate. Prima lege vizând casele confiscate, apărută în 1995, făcea referire doar la cele încă existente şi închiriate de stat. Primele posibilităţi legale de despăgubire au apărut pentru familia T. abia la începutul anilor 2000. Între timp, aşteptând o veste bună despre casa familiei, murise şi fiul foştilor proprietari. Era anul 1999. Au rămas copiii săi şi sora.
În 2001, odată cu adoptarea ultimei variante a retrocedărilor, fiica foştilor proprietari, M.A., a cerut acordarea de despăgubiri pentru teren şi casă, în conformitate cu Legea 10/2001. Primăria a catadicsit să răspundă abia patru ani mai târziu, când deja Legea 10 nu mai era valabilă, fiind înlocuită de Legea 247/2005. Nu se punea problema unei retrocedări în natură, pentru că acolo era deja un bloc, iar municipalitatea a transmis petentei că nu are teren disponibil. Aşa că dosarul a fost trimis la Bucureşti, pentru acordarea de despăgubiri. Ani de zile nu s-a mai auzit nimic de acest dosar, petenta aşteptând degeaba. Totul însă până la apariţia Legii 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Legea stabilea un termen maxim de trei ani pentru soluţionarea dosarelor rămase nerezolvate. Trecuseră deja 8 ani de când dosarul mucegăia în sertare la Bucureşti, dar, din nefericire, aveau să mai treacă încă 5. Răspunsul, dat în noiembrie 2018, era negativ. În opinia membrilor Comisiei Naţionale de Compensare a Imobilelor (CNCI), urmaşii foştilor proprietari nu dovediseră că terenul şi casa fuseseră naţionalizate, iar dosarul nu cuprindea şi „dovada că Primăria Iaşi nu dispune de teren forestier disponibil pentru punerea în posesie”. Funcţionarii bucureşteni nu observaseră că nu era vorba de naţionalizare, ci de o expropriere prin dispoziţia autorităţii locale, speţă prevăzută de lege, şi nici măcar că era vorba de o casă şi de curtea acesteia în mijlocul oraşului, şi nu de o pădure. În aceste condiţii de luptă nedreaptă, instanţa de judecată devenise ultima soluţie.
Judecători versus funcţionari
Cu dosarul în faţă, magistraţii Tribunalului aveau să constate din start evidenţa: că familiei T. i se confiscase casa şi terenul şi nu primise nimic înapoi. În faţa judecătorilor, reprezentanţii CNCI Bucureşti au afirmat că petenţii nu făcuseră dovada felului exproprierii, nu arătaseră de la cine a fost făcută, şi nu arătaseră că se încadrau în prevederile legii. Într-adevăr, oamenii nu putuseră prezenta actele efective de expropriere, pentru că acestea nu existau nicăieri. Nu era singurul caz în care se confisca o casă fără niciun act, astfel de speţe fiind cu zecile de mii la nivel naţional. Judecătorii au văzut însă mai limpede acest caz simplu. Confiscarea era dovedită de faptul că în 1945 soţii T. aveau o casă, iar în 1979 ea ajunsese la primărie. Aceasta ar fi trebuit să dovedească faptul că a plătit ceva pentru casă, sau că i-a fost donată. „Solicitarea cu privire la lămurirea felului exproprierii de către petenţi reprezintă o sarcină împovărătoare şi imposibil de realizat, în condiţiile în care toate procedurile de expropriere au fost realizate în mod unilateral şi exclusiv de autorităţile statului. Este neîntemeiată aprecierea cu privire la faptul că simpla existenţă a unui imobil în proprietatea statului nu echivalează cu o preluare abuzivă fără titlu. În situaţia exproprierii, autoritatea care refuză emiterea deciziei de despăgubire are obligaţia de a dovedi existenţa unei cauze care împiedică includerea imobilului în categoria celor preluate abuziv”, au precizat judecătorii.
Ca urmare, magistraţii Tribunalului au decis anularea deciziei de invalidare emisă de CNCI în 2018, obligând comisia să emită o nouă decizie, prin care să aprobe acordarea de despăgubiri. Procesul nu este însă finalizat. Contestaţia CNCI împotriva sentinţei Tribunalului a fost înregistrată miercuri pe rolul Curţii de Apel. Abia după 20 de ani, lucrurile par a merge în direcţia bună pentru urmaşii familiei T.
