Cadrul şi cârtiţa

Hârtia de ziar e sfântă!

Sâmbăta trecută, vreme faină fiind, cald, soare, mi-am dat un ghiont şi am purces la curăţatul ferestrelor. Mă rog, a ferestrei din camera în care stau (tare urât mai arată un geam murdar în plin soare…) şi a uneia din camera din faţă, a doua dinspre curte, cea pe care-ndeobşte o las deschisă întru aerisire zi de zi cât îs la Amnaş. Aveam eu nişte şerveţele vechi (dar nefolosite) de pe vremuri (dinainte de 1990, adică), ia să le folosesc pe astea. Canci. O ideea proastă. Am renunţat în doi timpi şi trei mişcări, m-am dus de-am adus un ziar (Gazeta sporturilor, ca fapt divers) şi… Ei, da, aşa da, frate! Ce să mai, ziarul e sfânt, oameni buni, mă rog, hârtia de ziar, desigur, nu ştiu hârtie mai bună pentru curăţat geamuri, zău! Şi, nu-i aşa, e o ironie aici: poate să fie ăl mai prăpădit tabloid şi tot e bun la ceva, fie şi doar la curăţat geamuri (sau aprins focul în soba de lemne…)!

Cadrul şi pământul

Anul trecut, s-a „băgat” canalizare-n sat. Adică inclusiv tras ţeavă de scurgere la fiecare casă/poartă. Deocamdată, oricum, majoritatea n-are ce deversa în canal, câtă vreme n-are apă curentă.

Anul ăsta, în ultimele săptămâni, mai exact, se lucrează ceva – dar nu ştiu exact ce. Cică o chestie ce ţine de pompare (unde-i nevoie) spre staţia de epurare (care-i gata – cu ea parcă s-a şi început, doar că momentan n-are ce epura). Vizibil pentru mine a fost doar faptul că au făcut câte un cadru de beton în jurul capacului respectiv gurii de canal din faţa fiecărei gospodării.

Cum în faţa casei mele acesta a fost nu doar de altă dimensiune (mai mare decât la aproape toţi ceilalţi!?), ci şi net mai „răsărit”, adică nicidecum la nivelul solului, ci ridicându-se din pământ cu vreo 20 cm, m-am gândit că ar trebui să torn ceva pământ în jurul cadrului de beton, aşa, ca în timp să se prezinte ca un fel de ridicătură integrată în peisajul din faţa casei. Dar ce pământ?

Stai aşa, mi-am zis într-o zi, când îmi pusesem în gând să mă duc în grădină şi să nivelez cu sapa muşuroaiele de la cârtiţe: ia să împuşc eu doi iepuri dintr-un foc! Să rezolv adică şi treaba cu nivelatul, şi cea cu pământul! Zis şi făcut: am luat roaba, un făraş şi am umplut roaba cu pământul din grădină scos de cârtiţe în două rânduri (în două zile diferite, că n-am avut chiar atâtea muşuroaie din prima) şi l-am cărat în faţa casei, unde l-am vărsat în jurul cadrului. Evident, peste ceva timp va trebui să repet procedeul (se va lăsa/tasa pământul, va mai fi nevoie), dar tot am fost un pic mândru de mine: vorba aceea, care ai zis bă, că-s prost?

Apropo de muşuroaie şi de cârtiţe

I-am povestit amicului Mitică de chestiunea pământului, şi ce aflu de la el? Că taică-su înfigea în gaura moviliţei de la cârtiţe câte un băţ de soc! Eu ştiam de ideea de-a băga un băţ oarecare fix în gaura pe unde scot cârtiţele pământul, dar asta îndeobşte nu i-a făcut decât să scoată pământul niţel mai încolo… Hm, acum să vedem dacă ţine treaba cu băţul de soc. Cum-necum, de zile bune, cârtiţele din curte n-au mai scos deloc pământ în zona lor preferată – unde, adică, am un ţăruş şi un băţ de soc înfipţi.

Douăşunu, douăşdoi…

Am început să număr aproape tot. Inclusiv nucile. Şi la ele am avut ce număra săptămâna trecută, când ploaia şi vântul le-au făcut vânt din pomi!

Când ajung la 21, 22, invariabil bag şi refrenul „cine-a tras în noi?” Apoi am schimbat limba, numărând ba în săseşte, ba în germană ca să scap de refren.

Iaca bilanţul zilei de 27 septembrie a.c.: 6 limacşi (cu ei încep zi de zi…), 366 de nuci, 16 mere, 6 gogonele (le-am cules pentru că dădeau să se-nnegrească).

Postând într-o zi o poză cu cele numărate pe FB, mi-a comentat un prieten ceva cu contabilitatea. Am vrut să-i povestesc o anecdotă cu mătuşa mea (ultima, care în 2 februarie a făcut 100 de ani), dar n-am mai apucat.

Cu ani în urmă, când mai stătea singură (trecută de 90 de ani fiind deja!), am fost într-o vizită la ea şi ne-a povestit că doctoriţa ei, apropo de faptul că-şi petrece (da, la prezent) mai toată ziua tricotând ori croşetând (mi-a dat şi mie un fes tricotat de ea, care tare bine mi-a prins anul trecut aici, la Amnaş, după ce rămăsesem la ţară din toamnă până-n iarnă!), i-ar fi zis: „Sehr gut, Frau Weber!” Foarte bine era şi este faptul că îşi ţine mâinile şi mintea ocupate, iar la tricotaj ori croşetaj mintea n-are cum să nu rămână trează şi activă, câte vreme ai mereu de numărat niscaiva ochi, nu?

P.S. Totuşi, anul acesta nu am avut ce număra la gândacii de Colorado: am văzut unul singur lunea trecută. Atât!? Pare neverosimil. Evident că m-am mai uitat (unde-i unul, e, în principiu, şi al doilea, e şi al treilea…), dar nimic. Te pomeneşti că limacşii ăştia brun-roşcaţi sunt cauza? Mda, ar fi singurul lucru pozitiv în dreptul lor.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist