Cetatea pustiită

Geamurile sunt acoperite cu obloane ermetice, nelăsându-mă să întrezăresc nimic. Ceea ce îmi atrage atenţia în arhitectura cetăţii este geometria sa ireală şi monotonă. Locuitorilor pare că le-a lipsit cu desăvârşire geniul estetic, în beneficiul unui funcţionalism apăsător. Casele par copiate la indigo. Îmi testez cunoştinţele de istorie a arhitecturii, în tentativa de a plasa cumva cetatea în geografie ori în istoria stilurilor. Dar în lipsa oricărui indiciu stilistic ce mi-ar putea uşura sarcina, trebuie să mă dau bătut. Ce popor lipsit de imaginaţie va fi populat cândva cetatea? Şi unde va fi dispărut, lăsând totul încremenit într-o tăcere calmă, de parcă timpul s-ar fi oprit din curgerea lui heraclitică? Gândul mă poartă la soarta cetăţilor blestemate, Sodoma şi Gomora, dar abandonez ipoteza, neîntrezărind nici o urmă vizibilă a pedepsei lui Dumnezeu. Pavajele sunt impecabile şi nu par să fie roase în secoli de istorie, precum la Pompei. Şi încă un detaliu apăsător: ating zidurile şi descopăr o rocă dură, granitică, de un maroniu comun. Nici urmă de praf pe ziduri, de parcă ar fi fost acoperite de o cupolă.

Locuitorilor le va fi lipsit cu desăvârşire şi simţul naturii. Caut să aflu un fir de iarbă printre pietrele impecabil tăiate, dar nu găsesc absolut nimic. Contrariat de stranietatea atemporală a cetăţii, perseverez să găsesc minime indicii istorice. Peisajul pare vag mediteranean, undeva la marginea unui deşert încremenit. Dar atâta monotonie architectonică şi lipsa desăvârşită a naturii mă îndeamnă să abandonez ipoteza. Atunci poate e o cetate normandă, vajnicii vikingi neavând reputeţia gustului elevat în arhitectură. Poate a fost abandonată cândva, la început de mileniu, când aceştia au preferat arhipelagul britanic. Şi totuşi e imposibil ca trecerea timpului să nu fi lăsat alte urme. Pur şi simplu nu înţeleg cum timpul şi-a întrerupt curgerea, lăsând cetatea suspendată undeva în afara lui. Încă o ipoteză îmi trece fulgurant prin minte: să fi avut loc vreun experiment ştiinţific ratat, vreo căutare diabolică a non-timpului, pedepsită de un zeu nemilos cu extincţia vieţii?

Păşesc netulburat pe străzile nesfârşite ale cetăţii. Casele sunt înşiruite riguros geometric, ca într-un tablou al lui De Chirico însă lipseşte cu desăvârşire lumina aceea mediteraneană care inundă zidurile din tablourile ilustrului italian. La un moment dat, un freamăt de viaţă pare să vină dintr-o piaţetă romboidală. Grăbesc paşii. Chipuri umanoide se mişcă brownian. Vin să mă pipăie de parcă ar vrea să se convingă că sunt viu. Nu mă sperie prezenţa, nici curiozitatea lor. Înţeleg imediat că nici nu aveam vreun motiv, întrucât erau doar închipuiri eterice, posibil avatari rătăciţi prin cetatea pustiită. Nu-mi rămâne decât să bântui şi eu prin păienjenişul străzilor.

Poate o molimă va fi distrus viaţa din cetate. Dar morţii? La fel de inexplicabil, cetatea nu pare să aibă un cimitir. Să fi fost atunci o armă letală care a ucis doar fiinţele, lăsând neatinse zidurile, drept martori că oamenii cetăţii vor fi experimentat ceva periculos şi vor fi fost pedepsiţi. În lipsa oricărui indiciu clar cu privire la cauzele catastrofei glosez în căutarea timpului uitat. Dar va fi avut cetatea arhive şi va fi ascuns ea istoria în vreun codex misterios ce m-ar putea ajuta să dibuiesc un fir al timpului?

Dezlegarea misterului a venit atunci când totul părea pierdut. Un bătrân aproape ireal se apropie de mine cu paşi egali, întinzându-mi un caiet cu ilustraţii. Îl deschid calm şi parcurg povestea sfârşitului cetăţii. Cuceritorii au descins în preajma sărbătorilor, într-o dimineaţă, înainte de ivirea zorilor. Aveau chipuri asiatice aspre. Au pretins supunere oarbă şi i-au încolonat pe oameni spre un tărâm necunoscut. Nu a fost răgaz de revoltă, de scăpare ori de jălanie. Comandantul le-a dezvăluit că vor merge undeva într-o cetate boreală, unde vor duce o viaţă nouă. Doar atât au putut să afle. Apoi toţi au dispărut în zare şi nimeni nu mai ştie de soarta lor. Satele din ţinut au avut acelaşi destin, făcând loc pustiului, de parcă viaţa nu ar fi fremătat niciodată. Cuceritorii se pare că erau invidioşi din cauza bogăţiei cetăţii şi a mândriei locuitorilor ei, care ajunseseră o ameninţare pentru sărăcia supuşilor imperiului.

Mihai Dorin este istoric şi publicist