Cinşpe regiuni de inspiraţie sovietică (VII)

Dimensiunile modeste ale unor astfel de construcţii, multe dintre acestea sub un milion de locuitori, ar crea un handicap suplimentar structurilor teritoriale în raport cu cele similare europene. Ar fi incapabile de strategii de dezvoltare la un nivel scalar superior şi ar avea o capacitate de negociere mult mai redusă atât cu Bucureştiul, cât şi cu nivelul administrativ european. În plus, coeziunea acestora e slabă, o bună parte a aşezărilor componente având interacţiunile cele mai importante din perspectiva serviciilor regionale cu centralităţi exterioare micilor formaţiuni administrative. Dimenisunea demografică medie ar fi de doar 1,2 milioane de locuitori, ceea ce ar însemna că sunt de două ori mai reduse decât cele poloneze (2,4 milioane). Mediana, o măsură a claselor dominante, e şi mai redusă (sub 1,1 milioane locuitori), fiind imprimată de numărul mare de astfel de entităţi regionale de talie foarte redusă.

Un astfel de grid se va reflecta negativ mai ales în cazul Moldovei. Regiunile ar fi compuse efectiv din două judeţe, urmărind aproape fidel limitele regiunilor de tip sovietic, ce au funcţionat cu câteva reconsiderări teritoriale din 1950 şi până în 1968. Excepţie ar face o regiune a Moldovei sudice la care s-ar ataşa şi Brăila. Dimensiunea demografică ar fi una redusă. Două dintre acestea ar coborî sub 1 milion de locuitori (Suceava-Botoşani şi Bacău-Neamţ), Galaţi-Brăila şi Vrancea ar avea 1,07 milioane, iar Iaşi-Vaslui, doar 1,16 milioane, conform datelor TEMPO-INSSE, din ianuarie 2022. Însă, trebuie să ţinem cont că aceste valori s-ar putea să fie şi mai reduse la finalizarea RPL 2022, pentru că migraţia, mai ales cea internaţională, nu e punctul forte al înregistrărilor INSSE. Mai ales în Moldova, ce etalează la nivel european una dintre cele mai mici valori a PIB/locuitor, regiunile administrative mici însemnă pitici economici – un handicap enorm în competitivitatea regională.

Cel mai mare neajuns al unor astfel de geometrii regionale de talie mică e insuficienţa lor funcţională. Cu excepţia a 7 regiuni, calate pe Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Braşov, Constanţa sau Craiova, toate celelalte vor avea un oraş principal cu funcţii regionale incomplete. Cele mai puţin pregătite astfel de entitaţi regionale ar fi cele calate pe Suceava, Baia Mare, Bacău, Piteşti sau Ploieşti.

Insuficienţa funcţională a unor astfel de organizări teritoriale de talie mică s-a observat recent în perioada pandemiei SARS-CoV 2. Suceava a fost de departe cel mai afectat judeţ al României în perioada de debut a acesteia. În câteva săptămâni sistemul sanitar judeţean a intrat în colaps, după ce s-au izolat secţii spitaliceşti, apoi s-au închis, apoi s-au închis spitalele, s-au delocalizat serviciile de urgenţe în interiorul judeţului şi toate acestea au avut loc cu o repeziciune incredibilă. Au intrat apoi în ecuaţia teritorială a fluxurilor de pacienţi şi judeţele vecine. Fragilul sistem sanitar al judeţului Botoşani a fost anihilat în câteva zile. Botoşaniul şi-a dovedit rapid limitele, în parte şi din cauza concentrării excesive a sistemului spitalicesc în reşedinţa de judeţ, ce a determinat o viteză sporită de infectare la nivelul municipiului. şi toate acestea au avut loc în condiţiile în care primele cazuri din întreaga regiune de dezvoltare Nord-Est au fost spitalizate în centrul medical cel mai consolidat al Moldovei: Iaşul.

Dacă ar fi existat direcţii regionale sanitare sau echivalentul unor prefecturi la nivel regional, cu siguranţă nu ar fi fost nevoie de reacţia (şi aceasta întârziată a) centrului naţional, obligat să intervină prin intermediul instituţiilor militarizate pentru a completa vidul de putere la nivelul teritorial regional. La nivelul regiunii noastre, au fost asigurate conduceri militarizate spitalelor judeţene din Suceava, Piatra Neamţ sau Focşani. Ceea ce e interesant e că aveam resursele necesare la nivel regional pentru a reechilibra sistemele sanitare ale judeţelor cele mai afectate. Dovadă stă faptul că spitalele au fost redeschise şi au funcţionat prin detaşarea în primul rând a medicilor din municipiul Iaşi, centru sanitar ce concentrează mai bine de jumătate dintre medicii de spital ai Regiunii de Dezvoltare Nord-Est.

Privită din perspectiva teritorialităţii actuale, Bucovina (de Sud, cea românească) e un construct teritorial contemporan. De mai bine de trei decenii, în acest judeţ se (re)construieşte (într-o manieră agresivă!) o identitate teritorială, pornind de la un fragment spaţial mai redus decât judeţul însuşi, cea bucovineană. Acest construct identitar e unul nou pentru cel puţin o treime din spaţiul şi populaţia judeţului actual. Motivul principal al acestei divergenţe identitare bucovinene e faptul că moldovenii ar fi săraci. Oricum, e destul de ciudat să persişti în evidenţierea diferenţelor de proximitate dintre spaţiul sucevean, zice-se mai înstărit, şi cel al celorlalţi moldoveni, când PIB-ul/locuitor al judeţulu ireprezintă doar 90% din media regională (6482 euro/locuitor – pentru judeţul Suceava şi 7145 euro/locuitor – pentru toate judeţele Moldovei – anul de referinţă 2019). Mai mult, în ecuaţia realizării identităţii neo-bucovinene îşi face loc şi o inadecvare teritorială, având în vedere faptul că Bucovina din interiorul graniţelor României (aproximtiv 400 de mii de locuitori) e doar partea marginală sudică a Bucovinei istorice (aproximativ 1,2 milioane de locuitori în prezent), ce-şi are centralitatea regională în oraşul Cernăuţi, oraş situat dincolo de limesul oficial sucevean şi românesc, deopotrivă.

Revenind la dezavantajele acestui tip de abordare a regionalizării, utilizând o astfel de scară pentru regiunile administrative, ar deveni inutilă păstrarea judeţelor în sistemul administrativ naţional. Acest tip de abordare a regionalizării va crea, într-o manieră directă, un handicap judeţului a cărei reşedinţă nu a dobândit calitatea de reşedinţă regională. Astfel, fenomenul shrinking cities (oraşe în declin), care se manifestă plenar de mai bine de două decenii în cazul tuturor oraşelor de talie mijlocie sau mare şi de o importanţă teritorială mai degrabă judeţeană decât regională, se va acutiza în cazul reşedinţelor de judeţ pierdante.

Această cale a (sub)regionalizării de inspiraţie sovietică ar fi extrem de nocivă. Ar fi o victorie a celor „mai tari” baroni locali, ce ar imprima o nouă alveolare teritorială, tot la o scară intermediară a regiunilor istorice. Ar fi de preferat conservarea status-quo-ului administrativ actual decât o regionalizare de inspiraţie sovietică. Măcar politica teritorială nu ar lovi suplimentar într-un palier urban, cel al oraşelor terţiare mai puţin evoluate, şi aşa mult prea încercat în ultimile decenii, ce riscă efectiv să-şi piardă capacitatea de rezilienţă teritorială.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi