Cleptocraţia de partid

Care stânga, cu baronul de Teleorman, care şi-a urmat (Tel-) drumul îmbogăţirii şi al căţărării „democratice”?! Care dreapta, a Pionului PSD (rolul lui: subminarea PNL) răsplătit cu şefia Senatului?! Când se vede de la o poştă că toată retorica electorală şi acadeaua „programului de guvernare” nu erau decât glazura menită să ascundă, măcar la început, frica de funia DNA gata să ajungă la par? Dragnea îşi dezvăluie, actoriceşte, pe micul ecran, pretinsa lui generozitate sufletească, el „nu poate urî”, nu poate „să ţină supărare” împotriva nimănui şi „îşi iubeşte aproapele mai mult decât pe el însuşi”?! Dar e cineva dispus cu adevărat să-l şi creadă, cu astfel de gogoşi roz-bombon, pe cel care a instalat o autentică dictatură personală, mai întâi în PSD? şi care tocmai e pe cale s-o extindă asupra României, graţie cleptocraţiei de partid şi înaintării heirupiste către o versiune, chipurile, „neo-” partidului-stat (idee scumpă comuniştilor, oricât de machiaţi de câteva decenii încoace)?

Trimişii PSD pe la televiziuni nu mai termină de sporovăit pe clişeele lipite de buzele lor ca nişte biberoane menite să le „alăpteze” trăncăneala papagalicească: „sistemul”, „binomul”, „statul paralel”. Dar n-ai să auzi pe nici unul dintre toţi aceşti învârtitori de cuvinte şi sintagme suflate de acolo, de sus, lor, răspândacilor de serviciu, trimişi să aburească, pe nici unul n-ai să-l auzi scăpându-i vreo vorbă despre pactul „emanaţilor” cu Serviciile, doar acum aşa de detestate. Nimic despre mineriadele – operă a trinomului Iliescu-Roman-Măgureanu. Ce vreţi, memoria lor e nu lacunară, ci autoprotector selectivă, înclinată să uite sistematic ceea ce le-ar şubrezi pelteaua clocotind de amnezice indignări. Dar, dincolo de astfel de atât de măsluite măşti retorice, ceea ce ar trebui să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei mai orbi (sau orbiţi, din devotament inerţial) susţinători ai PSD, de la baza electoratului care ne-a fericit cu actuala majoritate parlamentară, este mecanismul aşa zisei discipline de partid: în realitate, obedienţa slugarnică, acefală şi nevertebrată, cu care „aleşii” cuprinşi în această majoritate a votului robotizat ignoră şi îşi bat joc de toate protestele, criticile şi avertismentele trezite de modificările legilor Justiţiei, date, până la urmă, pe mâna comisiei lui Iordache, artizanul OUG 13, readus pe uşa din dos, pentru „serviciu credincios”, la o cârmă superioară chiar celei de ministru, de unde îl dăduse jos „strada”. Şi o fac cu o iresponsabilitate morală şi cetăţenească fără egal, care a depăşit orice limite.

Ei, bine, nu e nici un mister în toate acestea. Răul începe de la recrutarea viitorilor parlamentari pe listele de partid, a căror configuraţie numai de criterii meritocratice nu depinde, când încap pe ele şoferii baronilor, secretarele pline de nuri, colocatarele de altădată, amante şi amanţi, tot felul de cimotii… Cam ce fel de coloană vertebrală credeţi că pot dovedi, ulterior, astfel de aleşi? Cu siguranţă, una şi mai „flexibilă” decât cea care îi făcuse eligibili în ochii mai-marilor lor. Psihologia acestora e din start vulnerabilă, pentru că suişul a depins şi va depinde doar de „vocaţia” de linguşitori ai şefilor atotputernici şi de zelul de executanţi şi trepăduşi. Cum aţi vrea să li se trezească unor astfel de ipochimeni vreun scrupul moral, fie şi cea mai mică tresărire, când votează (de „discuţii” nici nu mai vorbim) proiecte de legi atât de iertătoare cu abuzul în serviciu, cu traficul de influenţă, cu şpaga şi mita, de aici înainte iertate de confiscare? Când ei înşişi nu se află acolo, în Parlament, decât printr-o golire de orice sens a vocabulei democraţie, eligibili după atare pseudo-criterii, prin lichelism şi impostură, calităţi agreate şi răsplătite de şefii lor?! În fond, fiecare dintre aceşti roboţi „legiuitori” nu este decât rezultatul unei înşelătorii electorale, un figurant pus pe listele de partid tocmai ca să fie docil şi să nu gândească, Doamne fereşte, cu propriul cap. În plus, ei trăiesc cu convingerea că îi apără anonimatul disciplinei de partid, că românii le vor privi votul ca pe o abstracţie în care vinovăţiile personale se estompează. Nu, adevărul este că fiecare astfel de „ales”-impostor e răspunzător de votul său maşinal, dacă nu în faţa propriei conştiinţe (inexistentă), măcar în ochii oricăruia dintre noi căruia, indiferent cum şi pentru cine a votat, îi pasă de urmări. Şi să sperăm că înţelesul lecţiei amare de acum va conta pe viitor la urne.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar