Concordie forţată la Bruxelles

A trecut o săptămână de la acordul din Consiliul European asupra noilor titulari ai funcţiilor de vârf în Uniunea Europeană. Desigur, doamna Ursula von der Leyen va trebui să treacă de două voturi în Parlamentul European (PE): primul va fi unul personalizat, în cursul acestei luni, iar în eventualitatea unui succes va urma votul de învestitură pentru noua Comisie, în toamnă. Cu această observaţie, o vom include pe doamna von der Leyen în categoria "noilor titulari", dar vom aştepta trecerea primului vot în PE, înainte de a evalua perspectivele unei "Comisii von der Leyen".

Este adevărat că reticenţa multor socialişti şi a Verzilor europeni faţă de ministrul german al Apărării este semnificativă, iar despre populiştii de dreapta sau de stânga nici nu are rost să mai discutăm. În plus, nu trebuie uitat faptul că europarlamentarii din legislatura trecută s-au angajat – în numele celor recent aleşi – să nu valideze un preşedinte al Comisiei care nu a fost spitzenkandidat ("candidat de vârf"). Dacă se pune problema ca în PE să se organizeze o opoziţie raţională şi principială, ea ar trebui să se manifeste acum, pentru ca o eventuală respingere a doamnei von der Leyen să le dea timp şefilor de state şi guverne să vină cu o nouă propunere. Dar, în mod normal, dinspre capitalele naţionale, inclusiv dinspre cele dominate de socialişti, ar trebui să se exercite asupra europarlamentarilor o presiune semnificativă în direcţia evitării unui blocaj. În fine, doamna von der Leyen face chiar în aceste zile eforturi susţinute de a-şi defini mai clar linia europeană – destul de târziu, s-ar putea spune, dată fiind experienţa sa de aproape cincisprezece ani în guvernele conduse de Angela Merkel.

Am putea rămâne cu impresia că logica aranjamentelor de culise, dominantă în procesul de selecţie a noilor demnitari UE, a generat o echipă de conducere mai fragilă. În realitate, nu e clar dacă lucrurile stau chiar aşa. Şi dacă s-ar fi aplicat mecanismul spitzenkandidat-ului pentru Comisia Europeană, celelalte funcţii ar fi trebuit distribuite tot prin aranjamente politice. Iar liderii statelor membre au reuşit, într-o atmosferă tensionată, să evite o întârziere sau o veritabilă criză aplicând strategia extinderii pachetului de funcţii pus în joc: preşedinţia PE şi cea a Băncii Centrale Europene (BCE) au completat triada deja cunoscută: preşedinţia Comisiei, preşedinţia Consiliului European şi funcţia de Înalt Reprezentant (IR) pentru afaceri externe şi politica de securitate, totodată vicepreşedinte al Comisiei. Dacă la aceasta adăugăm încă una sau două funcţii de vicepreşedinte al Comisiei, asupra cărora acordul nu poate fi oficializat decât mai târziu, după ce statele-membre vor face propuneri de comisari, se ajunge la un total de şase sau şapte posturi de responsabilitate. Cu alte cuvinte, o formulă de satisfacere a mai multor lideri şi a mai multor orgolii.

Venirea doamnei Christine Lagarde în fruntea BCE este un succes pentru Franţa şi pentru preşedintele Emmanuel Macron, dar înseamnă şi blocarea unui conservator – în sensul politicilor monetare – precum Jens Weidmann, preşedintele Bundesbank. Criza zonei euro a arătat că opoziţia între "modelele" german şi latin în gestionarea BCE nu a devenit irelevantă, iar doamna Lagarde promite continuarea liniei mai intervenţioniste promovate de Mario Draghi.

Desemnarea premierului belgian Charles Michel ca preşedinte al Consiliului European este un alt succes indirect pentru domnul Macron. Grupul Renew Europe (RE) – fost ALDE – obţine din nou o funcţie majoră, pe fondul echilibrului de la vârful politicii europene. După interludiul polonez (Donald Tusk), pentru acest post este selectat, iarăşi, un belgian, iar uşurinţa indiferentă cu care s-a acceptat această "repetiţie" ne spune multe despre adevărata pondere a unui titlu pe care creatorii lui l-ar fi dorit echivalent cu Mr. sau Mrs. Europe. Fără a minimaliza în vreun fel eforturile titularilor, dacă funcţia de preşedinte al Consiliului European ar fi – prin absurd – desfiinţată, Uniunea ar continua să funcţioneze la fel de bine (sau la fel de rău).

Tot la o revenire – e drept, după mai mulţi ani – asistăm şi în cazul IR: actualul ministru de externe, Josep Borrell, preia o funcţie definită şi configurată, imediat după tratatul de la Maastricht, de un alt socialist spaniol, Javier Solana. De altfel, în toată această perioadă, portofoliul IR s-a aflat în posesia grupului socialist, ajungând să fie considerată un premiu de consolare pentru un grup politic ce se dovedea incapabil să obţină primul loc în alegeri şi, pe cale de consecinţă, premiul cel mare – şefia Comisiei.

În fine, din nevoia de echilibru politic s-a introdus în ecuaţia alocărilor şi preşedinţia PE, atribuită socialistului italian Davide Sassoli. Până de curând, sistemul de ocupare se baza pe un aranjament de împărţire între principalele două grupuri, fiecare exercitând şefia timp de doi ani şi jumătate. În ultima legislatură, însă, lucrurile evoluaseră într-o direcţie mai concurenţială, blocată acum din dorinţa de a lărgi pachetul de funcţii supus negocierii. Este, până la urmă, o cauză nobilă, permiţând stângii moderate să-şi îmbunătăţească bilanţul, iar Italiei să rămână şi în această legislatură în prim-planul instituţiilor europene.