Controverse de politică externă (II)

În textul de săptămâna trecută am prezentat succint, fără pretenţii analitice, câteva consideraţii de politică externă relativ semnificative pentru România, în acest moment. Ele s-au concentrat asupra mediului în care se dezvoltă politica externă românească, puternic influenţat de situaţia din interiorul NATO şi UE, principalele instituţii ce o modelează. Se argumenta că, dată fiind starea raporturilor transatlantice şi problemele de coeziune din interiorul organizaţiilor sus-menţionate, există un oarecare spaţiu de manevră pentru ţările cu potenţial modest, aşa cum este România. În principiu, ne putem permite să contrazicem hegemonii în anumite dosare, dar ar fi cazul să ştim bine de ce o facem.

Putem comenta în fel şi chip decizia administraţiei Trump de a muta ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, precum şi reacţia negativă a principalelor state din UE. Cel mai adesea, comentariile îşi pierd mult din valoare dacă sunt pigmentate cu presupoziţii şi prejudecăţi ideologice sau emoţionale. Pornind de la ipoteza că autorităţile române nu au luat încă o decizie definitivă, ar fi un semn de respect faţă de cetăţenii ţării noastre ca factorii implicaţi să-şi susţină public, prin argumente întemeiate pe valori naţionale şi pe interese naţionale, poziţiile pe care le îmbrăţişează. Refrene precum „să fim alături de americani”, „să nu-i supărăm pe europeni” şi aşa mai departe, atunci când vin de la oameni politici de vârf, sugerează că suntem o ţară nu doar mică şi modestă (ceea ce n-ar fi nicio problemă), ci şi incapabilă (ceea ce, cu siguranţă, este).

O analiză aprofundată a posibilelor efecte ale transferului ambasadei americane la Ierusalim nu poate face obiectul acestui text. În mod evident, Ierusalimul este capitala statului evreu, iar a nega acest aspect nu ne apropie de o soluţie a procesului de pace (una care să satisfacă aspiraţiile palestiniene). SUA ia decizii, bune sau proaste, de la înălţimea puterii şi influenţei sale. Pe de altă parte, autorităţile de la Bucureşti au avantajul că adesea li se ivesc, vorba unui fost lider francez, ocazii de a tăcea. Dacă preferă să nu tacă, ar fi bine să nu se certe în văzul şi auzul lumii şi, preferabil, să evite refrenele discutate la punctul anterior. În mod normal, iniţiativa privind transferul ambasadei româneşti la Ierusalim ar trebui uitată în sertar, unde stă foarte bine. Pe de altă parte, cooperarea cu alte ţări mai mici pentru blocarea unor texte anti-americane scrise la nervi de eurocraţi sau de prietenii noştri franco-germani nu strică deloc – din contra.

Foarte probabil, presiunea europeană asupra României va creşte mult, inclusiv în aria politicii externe şi de securitate, dacă vom fi şi noi incluşi în planurile de viitor ale jucătorilor importanţi din Uniune – desigur, dacă vor exista planuri semnificative. (Aici întâlnim, se ştie, cam mulţi de „dacă”.) Cum e greu de crezut că putem pătrunde în nucleul dur pe calea economică şi monetară, ar fi de aşteptat să ne dovedim silitori la alte materii, indiferent dacă ne plac sau nu. Politica externă şi de securitate este una dintre ele. Dacă între timp se va ajunge la o fracturare semnificativă a Alianţei Nord-Atlantice (ceea ce este greu de crezut), vom avea probleme, pentru că nu vom putea decât cu mare greutate să menţinem o relaţie strânsă cu Washingtonul. Dacă, pe de altă parte, ameninţarea rusă se menţine la cote suficient de înalte încât să fie sesizate şi de publicul vest-european, ţara noastră va putea asista, cu satisfacţie, la revigorarea NATO şi la dispariţia sau atenuarea multora dintre dilemele de tip loialitate divizată, atât de enervante.

E important ca România să aibă, pe termen lung, potenţialul necesar pentru a-şi îndeplini rolul asumat de susţinător al aspiraţiilor europene ale Republicii Moldova – evident, dacă cetăţenii acestei ţări şi le menţin (şi o dovedesc prin vot). Autorităţile de la Bucureşti vor avea nevoie de multă influenţă în cercurile decizionale ale UE pentru a menţine, pe termen lung, interesul Bruxellesului faţă de Republica Moldova, iar influenţa de acest tip – nu e vorba aici doar de guverne, ci şi de actori din societatea civilă, din comunităţile ştiinţifice şi aşa mai departe – este acumulată mai uşor dacă România îşi va câştiga reputaţia de partener discret şi loial, în Uniunea Europeană.

Există, desigur, multe alte aspecte ce meritau puse în discuţie. Relaţia noastră cu lumea nu se reduce la interacţiunile cu partenerii occidentali, la problematica Orientului Mijlociu, la afinitatea faţă de Republica Moldova sau la relaţia tensionată cu Rusia. Vorbim mult, poate nu suficient de mult (şi nu suficient de bine şi realist) despre Asia, despre China în primul rând. Avem suficientă autonomie şi suficiente resurse pentru a urmări şi alte priorităţi de politică externă. Din păcate, însă, o bună politică internă este mereu o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru o bună politică externă.