Crăciun însângerat

Capul începe să mă doară cumplit. Bănuiesc un puseu de tensiune. Nu văd oameni în piaţă, ci o masă tremurătoare, ce-mi pare că se apropie şi se îndepărtează, mişcată parca de un regizor misterios. Nu ştiu ce am spus, dar îmi amintesc că m-au trezit aplauzele şi m-am prăbuşit pe un pat, cu tâmplele explodând.

Devenim repede dependenţi de televizor, adică sursa sigură a manipulării. În acest timp, noii stăpâni acaparau puterea. Nu au fost atât de organizaţi încât să nu intre şi neaveniţi în noul Olimp. Încă de la prânz, sediul de la Iaşi al PCR a fost ocupat de un grup aflat în proximitate, cică la barul Tic-Tac. Legenda urbană spune că s-au lipit de scaune şi nu le-au mai părăsit, de teama că ar putea fi ocupate de alţii. Apoi au închis uşile. Oameni pe care-i ştiam, precum Solcanu ori Ţigău, emanau putere şi deveniseră oarecum intangibili. Stranie devălmăşie! Sunt noii lideri locali ai FSN, proclamat de Ion Iliescu drept partid al revoluţiei. Deci avem revoluţie! Şi eu care credeam că e doar o răzmeriţă haotică. Deci poporul a doborât tirania lui Ceauşescu, dar comuniştii au rămas la putere, uşor vopsiţi. Începem să folosim în exces cuvinte noi cu privire la trecutul recent: dictatură, totalitarism, regim criminal etc. Imediat încep ciocnirile între grupuri, zvonurile contradictorii şi bâlbele. Seara, în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, debutează spectacolul cu teroriştii. Aşadar avem revoluţie în toată regula, iar Ceauşescu e undeva într-un centru de comandă şi dirijează represiunea. Mai târziu vom afla că era deja legat fedeleş. Deci teroriştii sunt chiar securiştii lui fideli. Am crezut până la Crăciun această gogoriţă. Între timp se fac speculaţii despre soarta clanului Ceauşescu. Are loc o urmărire ca în hoţii şi vardiştii. Televiziunea ne alimentează cu zvonuri înnebunitoare: teroriştii ne otrăvesc apele, se pregătesc să ne atace blocurile, iar la Bucureşti a început războiul civil. Doar ştim din clasici că nu se poate revoluţie fără asemenea ingrediente. Nu credeţi? Staţi cu ochii pe televizor! Iar acolo avem confirmarea revoluţiei: Biblioteca Centrală Universitară, depozitară a unor valori inestimabile de patrimoniu arde spectaculos; gloanţele-trasoare luminează piaţa într-un spectacol total. Palatul Regal e ciuruit de gloanţe, dar niciunul nu atinge Comitetul Central, sediul vechii/noii puteri. Straniu. Dar cine stă să reflecteze la ciudăţenii, când revoluţia e în toi, iar teroriştii mişună printre noi? Apăraţi-vă casele, lăsaţi revoluţia în seama celor care se pricep! Televiziunea liberă se îngrijeşte să fim ţintuiţi acasă, în faţa ecranelor. Ni se cere să păzim blocurile, fabricile ori şcolile. Iar noi ne executăm, doar suntem cetăţeni responsabili ai revoluţiei în marş. Privim îngroziţi la televizoare. Dumnezeule mare, de ce revoluţie măreaţă avem parte! Vom avea ce să povestim nepoţilor.

Îl uram pe Ceauşescu. Iar noul regim se îngrijeşte ca totul să curgă ca la carte. Deci poporul îi vrea moartea lui Ceauşescu, pe care până cu o săptămână în urmă îl aplauda. Vreţi moartea tiranului? Vă vom da ocazia să-i vedeţi sângele şi să vă bucuraţi. Da, acesta este destinul tiranilor în istorie: să le fie sângele amestecat cu ţărână, iar poporul să danseze sălbatic. Ceauşescu e ba prins, ba scapă… Dar de Crăciun vine vestea mult aşteptată: Ceauşescu a fost capturat, judecat de un tribunal revoluţionar şi executat, împreună cu Elena. Avem şi confirmarea: câteva secvenţe dintr-un film mai amplu, care va ajunge în Franţa unde va fi difuzat integral. Poporul uită de toate, inclusiv de Crăciun, pentru a se bucura păgân de moartea tiranilor. Filmul, cenzurat drastic, ridiculizează două jucării stricate ce se cramponează de putere, cerând convocarea Marii Adunări Naţionale. Poporul râde nervos: auzi, ce tupeu pe nenorociţii aceştia, mai vor marea adunare, după ce au omorat… 60 de mii de oameni! Aceasta e cifra oficială cu privire la victime. Vom afla curând că nu era decât o manipulare mare cât secolul. Peste câteva zile noii corifei se hotărăsc să mai dea câteva secvenţe. Văd cuplul Ceauşescu umilit de un tribunal ce s-a pretins revoluţionar, deşi nu era decât stalinist şi înţeleg că au fost asasinaţi sumar, pentru a şterge urmele conjuraţiei şi a-l legitima pe Iliescu. Încep să citesc printre rânduri, aşa cum am făcut-o dintotdeauna, iar un resort uman nebănuit îmi dă ghes să-i compătimesc pe cei doi. Nici azi nu suport să revăd secvenţa cu legarea mâinilor şi execuţia lor barbară. În ziua aceea m-am trezit şi am înţeles că adevăratul criminal este Ion Iliescu. Am renunţat atunci să mai fiu spectator şi am început să demasc minciuna şi manipularea. M-am despărţit de cunoştinţe ori prieteni vechi, care din oportunism, ignoranţă ori teamă au acceptat să acrediteze minciuna fesenistă. Din nefericire, destui români nu au ieşit nici azi de sub vraja ei otravită. De aceea, la fiecare victorie împotriva lor, mai proclamăm o dată căderea comunismului. E clar că jucăm într-un film prost, din cauza uriaşei manipulări cu revoluţia care ne-a secătuit energiile şi ne-a urâţit moral.

Mihai Dorin este istoric şi publicist