Cultura de supermarket (I)

Cuvântul cultură are o istorie milenară şi de la bun început cuprindea în el o componentă pedagogică, de formare a gustului şi de înţelegere a frumuseţii lumii. Grecii îi spuneau paideia şi acest termen iradiază experienţa cunoaşterii ideilor, a binelui şi a frumosului prin intermediul unui magistru care, abil, te învaţă să-ţi descoperi calea şi să te construieşti interior. Iar dialogurile platoniciene sunt un bun îndreptar pentru această sinuoasă aventură.

Cultura pe care o ştim noi e un termen derivat din latinescul coleo care înseamnă în principal „a cultiva” chiar în sensul propriu de „grădinărit”. Romanii, formidabili administratori, creatori de legi şi instituţii, chiar asta au făcut: au cultivat valorile greceşti, dezvoltându-le şi integrându-le într-o arhitectură instituţională. Şi nu e întâmplător că prima galerie-muzeu destinată publicului larg a fost deschisă la Roma, în 1471, când Papa Sixtus al IV-lea şi-a oferit impresionantă colecţie de sculpturi antice pentru a crea Musei Capitolini. (Dacă mă întrebaţi pe mine, eu voi considera întotdeauna Ashmolean Museum ca fiind primul muzeu adevărat, cu colecţii diverse şi numeroase, graţie generoasei donaţii a bogatului anticar Elias Ashmole către Universitatea din Oxford, în 1683. E un muzeu fabulos, printre foarte puţinele unde şi astăzi intrarea e gratuită!) În fond, muzeul este o ilustrare compactă şi expresivă a orizontului semantic pe care îl acoperă cultura, căci grecescul mouseion nu era nimic altceva decât un templu, un altar dedicat muzelor, un loc al creaţiei artistice şi al scrisului, fie el literar sau istoric. Şi e interesant faptul că, la origine, cele nouă muze acopereau un spectru complet al creaţiei şi culturii incluzând în panteon, pe lângă poiesis-ul scris (epic şi liric), tragedia, muzica, dansul, teatrul, cântul vocal şi comedia, dar şi retorica, istoria şi astronomia atâta vreme cât talentul artistic era considerat drept o manifestare a sacrului. Ce s-ar mai putea adăuga acestei înşiruiri ca fiind parte a culturii?

Totuşi, astăzi, cultura are parte de numeroase definiţii şi de o multitudine de componente şi înfăţişări. Eu spun masteranzilor, pentru simplificare, că sunt două haştaguri dominante #valoare şi #identitate. Primul vizează perspectiva culturalistă, conservatoare, care ia în consideraţie creaţiile de vârf ale umanităţii şi este asociată, de regulă, de ideologii populişti cu „elita”, cu clasa superioară care se delectează cu creaţii artistice şi culturale de vârf, de regulă inimitabile, geniale, care au schimbat sau fasonat gustul epocii respective. Dar tocmai pentru că între creaţia culturală, fie ea excepţională şi originală, şi „spiritul timpului” există o permanentă interacţiune, Zeitgeist-ul modelând gustul şi tendinţele vremii, ceea ce provoacă creaţia culturală spre noi orizonturi, au apărut, inevitabil, perspective polemice asupra culturii de elită. Al doilea haştag, cel identitar, vine din tradiţia studiilor antropologice şi creionează perspectiva dominantă asupra culturilor (la plural) aşa cum s-a forjat ea mai ales în lumea anglo-saxonă. În orice dicţionar poate fi găsit şi acest înţeles al culturii: „idei, tradiţii, obiceiuri şi mentalităţi ale unui popor sau ale unei societăţi”. Aşa avem cultura română care se defineşte prin raportare la, să zicem, cultura poloneză (pentru a evita discuţia nesfârşită despre culturile dominante şi cele marginale!). Problema a apărut atunci când a fost conştientizată ruptura dintre cele două haştaguri. Primul era accesibil unui public educat, format pentru a înţelege şi degusta creaţiile de vârf şi care, în familie, în şcoală sau prin practică estetică îşi formase o gândire critică în măsură să identifice şi să analizeze creaţiile culturale după valoarea lor. Dincoace, ca să-ţi zăngăni pieptul de aramă şi să crezi că „muzeionul” clanului sau tribului în care te-ai născut e buricul lumii şi că pentru a recepta valoarea inestimabilă a corpusului de tradiţii, obiceiuri, istorii şi mentalităţi transmise natural, prin viu grai, nu ai nevoie decât de un singur lucru – să te naşti în sânul acelui popor sau a acelei societăţi. Cum însă nici oamenii, darmite societăţile nu sunt egali/e de la mama natură, ideologii au descoperit că diversitatea poate masca câteodată, inegalitatea şi că un discurs despre înaltele valori, reuşitele complexe ale culturii ar putea să-i deranjeze pe cei care nu au avut şansa de a se rafina artistic şi hermeneutic şi care, la fel ca anarhiştii bolşevici în politică, ar putea pune mâna pe arme pentru a-şi afirma drepturile şi a răsturna de la putere exploatatorii. Sigur că armele sunt doar vorbe în acest caz, dar şi vorbele se pot aglutina în idei şi doctrine care pot deveni instrumente de presiune şi, tocmai experimentăm stupefiaţi în vremurile noastre, nu numai de presiune, ci chiar de cenzură (da, rămâi cu gura căscată când auzi că, la presiunea militantelor feministe, autorităţile din Florenţa au obligat regizorul să schimbe finalul imaginat de Bizetⁱ pentru opera „Carmen” astfel încât, înălţător, „ţiganca” să-l omoare ea pe opresorul alb, mascul dominator şi hegemon – ba chiar şi gelos la culme!).

De aceea, deşi diversitatea este o perspectivă legitimă, firească şi în acord cu orizontul cultural al oricărui om educat, ea a devenit mai mult decât deschiderea firească către alte culturi şi alte orizonturi artistice. La fel ca şi inegalitatea sau ca nedreptăţile trecutului, ea începe să fie tot mai des invocată ca o armă socială, ca un mod al celor „juşti” (da, de la Saint Just, desigur, dar şi de la comisarii sovietici!) de a-şi afirma o identitate războinică pe timp de pace. Vocea ridicată, cu accente ascuţite, ale acestor „antreprenori ai suferinţei altora” vizează nedreptăţi trecuteⁱⁱ sau imaginare care, denunţate cu aplomb, le aduc servicii de imagine şi de prestigiu justiţiarilor. Pe această linie fierbinte dintre valoare şi identitate se poziţionează cei care citesc cultura din perspectivă socială şi politică şi militează pentru acţiune împotriva „exploatatorilor” şi a „elitiştilor”. Vorba domnului Andrei Pleşu, „plugarii minţii” care îi veştejesc pe „boierii minţii” (ca să le ia locul, aş spune eu!). Am făcut acest lung ocol conceptual şi istoric pentru a spune că excelenţa culturală nu trebuie să stingă sau să acopere neapărat cultura populară (în sens larg, pe care-l voi dezvolta mai târziu) fie ea la nivel oral-folcloric, fie la nivelul gustului comun. Mozart nu trebuie niciodată comparat cu tam-tamul tribal, nu pentru că ar fi mai bun, ci pentru că e altceva decât un marker identitar pentru austrieci. Tam-tamul are rostul şi publicul lui şi nu trebuie depreciat pentru asta de „puriştii” culturii înalte. De aici, cred eu că a pornit neînţelegerea cu spectacolul produs de Cătălin Sava, care încerca să lărgească audienţa unor fragmente muzical-simfonice cunoscute către publicul larg. (Continuarea în ediţia din 8 noiembrie a Ziarului de Iaşi)

ⁱVorba vine că Georges Bizet a compus muzica, libretul fiind o adaptare făcută de Meilhac & Halévy după nuvela celebră a lui Prosper Mérimée.

ⁱⁱAm citit amuzat că o tânără scriitoare îl denunţă pe Ştefan cel Mare ca „proprietar de sclavi” (pentru că la curtea domnească erau şi robi ţigani). E ca şi cum ea ar fi acuzată peste vreo sută de ani de Inteligenţele Artificiale că ar fi fost „proprietară de I-Phone”. Nu poţi să nu te întrebi cu ce ajută, totuşi, populaţia rromă de azi astfel de exerciţii de egolatrie stridentă.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor