Cultura de supermarket (II)

Ştiind că orice analiză conceptuală este fatalmente reducţionistă se cuvine ca cele două mari orizonturi de expresie a culturii, cel valoric şi cel identitar, să fie nuanţate cu alte chei de cunoaştere, pe paliere metodologice mai adânci. Bunăoară, spiritul critic şi analiza comparată sunt instrumente obligatorii pentru a putea formula o judecată de valoare în domeniul larg cultural. Tot aşa cum pentru a înţelege dinamica milenară care a animat istoria culturii, cu toate formele ei de manifestare, este esenţial de subliniat că motorul schimbării, pornind cu frescele de la Lascaux, la inflorescenţa renascentistă, de la baroc, clasic şi romantism până la multitudinea, postmodernă, a formelor de expresie contemporane, a fost mereu efortul de a imagina altceva, de a sparge tiparele învăţate de la magistru, de a inova o lume proprie. Nu e aici locul unei analize detaliate, dar formele pe care le îmbracă cultura contemporană, oricât de bizare sau neinteligibile ar putea ele părea, sunt efectul acestui nesfârşit efort de schimbare a paradigmei, de negare creativă a tradiţiei. După cum spuneam, „spiritul timpului” îşi pune indelebil amprenta pe curentele de idei şi pe cultura „nouă” ce polemizează cu Ancien Régime. De asta tot ce este proaspăt, neobişnuit, este primit cu reticenţă, dar tot din aceleaşi motive principalele linii de finanţare se îndreaptă către inovaţie şi nu către repetarea la nesfârşit a aceloraşi scenarii culturale, fie ele clasice sau deja validate. De aici un fel de cerc vicios care generează continuu încercări de inovare şi de schimbare a discursului cultural, cu rezultate de multe ori discutabile dacă le comparăm cu valorile clasice, solide. Dar toată această abordare este, inevitabil, legată doar de orizontul culturii ca valoare. Ca bun care trebuie „grădinărit”, ca să crească şi să să-şi desăvârşească efectul pedagogic al formării de sine. Şi ca să contribuie la creşterea calităţii vieţii.

Lectura antropologică a culturii pune reflectoarele pe altceva. Respinge de plano ideea ierarhiei, adică a gradelor de valoare, şi critică din perspectivă conceptuală mecanismele de aculturaţie, adică cele prin care o cultură mică este „colonizată” de valorile, modele şi creaţiile unor culturi dominante, iar la noi e o întreagă literatură despre rolul jucat, spre exemplu, de cultura franceză în construcţia, modelarea şi rafinarea culturii naţionale. Cei care afirmă că, în principiu, toate culturile sunt egale, că nu e nicio diferenţă notabilă între Ludwig van Beethoven (1770-1827) şi Anton Pann (1790-1854) pentru că ambii decodifică şi exprimă caracteristici ale identităţii populare, a neamului din care provin nu se înşală neapărat, doar că privesc cultura din alt unghi. Faptul că există genii care transcend aceste departajări, ale căror creaţii strălucesc interstiţial între identitate şi universalitate (ca, spre exemplu la noi, Brâncuşi şi Enescu) nu e relevant pentru analiza antropologică decât aşa ca nişte cazuri particulare. În acest context, cultura românească este, ca şi pentru orice altă ţară, în primul rând o expresie identitară şi pentru că ea atinge, statistic, vorbind, cel mai mare public, e, în mod evident, populară. Nuanţele nu sunt, totuşi, neimportante fie că e vorba de multiple interferenţe, că „naţionalul” e, de regulă, un construct politic, că neafirmarea unor creaţii tribale pe scena lumii nu e doar efectul marketingului sau a nedreptăţii, în fine că, lipsită de judecata integratoare estetică şi larg culturală, orice creaţie parohială nu trece bariera distribuţiei rămânând provincială şi neinteresantă pentru Celălalt.

Pe acest palier al validării poporane, mai există un aspect: lipsiţi de educaţie estetică, incapabili de analiză comparată şi rămaşi încleiaţi în cadrele culturale comunale, „cei mulţi”, mulţimea care dă legitimitate pentru antropologi şi iubitorii de „social”, vor prefera produse culturale rudimentare, cu un grad emoţional de basic instinct şi uşor de reţinut şi de fredonat. La nivel de analiză teoretică, fireşte că nu e nimic rău în asta. În fond, se cuvine să amintim în acest fel de dispute cunoscutul adagiu latin de gustibus non est disputandum, iar eu nu am nicio pornire de a-i culpabiliza pe cei care rămân doar la acest strat de cultură populară. Cultură populară înţeleasă fie prin prisma rădăcinii tradiţionale, folclorice, revelatoare pentru asumarea originilor rurale, fie prin ceea ce face audienţa contemporană în materie de produse sau mode de consum, de la Ştefan Bănică Jr. la Ţancă Uraganu, bunăoară. Toate, inclusiv manelele, sunt pop culture. Dar sunt ele, în ultimă analiză, cu adevărat cultură?

Reducând cultura la gustul majorităţii, iubitorii de artă „socială” nu realizează că acest mecanism maculează valorile autentice, „cultura de performanţă”, creaţia de vârf care a marcat istoria, fiind un proces cu un dublu efect pervers: transformă cultura în vehicul dirijat ideologic sau o degradează la condiţia de marfă. Ideologic, contemplăm ascensiunea neoproletcultismului marxist, care introduce, vehement, cenzura şi care vrea artă progresistă, „cu tendinţă”, apărând, ipocrit, dreptul la kitsch pentru popor, iar comercial vedem în ce mlaştină am ajuns să ne zbatem. O confuzie a valorilor, o ascensiune a prostului gust, o inflaţie de mârlănie subculturală care ne invadează, în căutare de audienţă aducătoare de profit pecuniar nu spiritual, pe toate canalele de difuzare. Profitând de paradigma timpului în care trăim, „post-adevăr”, vremuri dominate de afirmarea neruşinată a echivalenţei minciunii cu adevărul, în numele egalităţii şi a dreptului la opinie, o eră a manipulării maselor prin subcultură de gang şi religiozitate tâmpă, fără legătură cu adâncimea spirituală a adevăratului credincios, au apărut şi prosperat bişniţarii culturali, cei care fac averi aruncând mulţimilor hălci de circ (de multe ori în loc de pâine!). De aici uriaşa confuzie că marile afaceri pe stadion unde se cântă la stick ar avea ceva de-a face cu cultura când de fapt este distracţie pe bani. Linia aceasta subţire dintre cultura autentică, cea care va înfrunta vremurile şi entertainment este cu cinism încălcată, atât afaceriştii, cât şi politicienii fiind degrabă doritori de a amesteca perfid valoarea cu prostul gust, gustat de talpa ţării.

Pot fi oare acuzaţi oamenii care nu au avut şansa să fie educaţi să înţeleagă şi, poate, să iubească cultura de vârf? Spectatori pentru care este determinantă confuzia din societate şi social-media, unde, p(r)ostadevăr, oricine poate emite nestingherit judecăţi de valoare indiferent dacă are vreo competenţă  sau nu? Evident că nu e vina lor că înghit pe nemestecate ce li se oferă şi, cerc vicios perfect, li se oferă acel lucru pe care îl înghit pe nemestecate pe motiv că „asta cer”. În acest context, de atragere a spectatorului inocent şi către cultura de vârf, nicio strategie nu e greşită. Iar modelul făcut celebru de André Rieu, de a face un show cu „şlagăre” din muzica clasică pentru publicul larg, adică ceea ce „puriştii” numesc în derâdere drept „cultura de supermarket”, nu e la rigoare de respins. La Iaşi, pe lângă abuzul de autoritate şi presupuse fraude financiare pentru care sunt anchete în curs, Beatrice Rancea a reuşit să impună Opera Naţională Iaşi ca un reper monden demn de a fi frecventat chiar dacă ovaţiile şi aplauzele erau indistincte, la fel, pentru spectacole de valori diferite ceea ce arată, fără tăgadă, un public cel puţin inocent. Ea a adus şi opera în piaţă făcând din spectacolul de deschidere a stagiunii un manual gratuit de introducere în muzica clasică, pe viu, pentru nespecialişti. Pentru mine, asta a încercat şi Cătălin Sava şi TVR Iaşi, cu finanţarea Consiliului Local: să ducă mai departe pe scena din Piaţa Palatului de zilele oraşului acest proiect de culturalizare. Cel puţin din perspectiva elină, a atragerii de cetăţeni posibili iubitori ai culturii cu valenţe formative, a educării publicului larg cu alfabetul muzicii clasice, efortul său merită salutat, nu ironizat sau batjocorit. Despre calitate şi excelenţă nu voi vorbi în acest caz, desigur, pentru că este ştiută opţiunea mea pentru cultura de performanţă, de vârf, fie ea clasică sau contemporană. Ca a unui tataie cu bască, conservator retrograd şi elitist, ce sunt.

P.S. Cred că datorez ceva din ceea ce sunt şi Filarmonicii din Botoşani care, pe scena teatrului, în 1973, ţinea concerte din marii compozitori clasici prefaţate de un specialist care explica liniile minimale de înţelegere a operei şi autorului în deschiderea spectacolului.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor