D-ale literaturii

*

Se ştia că William Faulkner era mare băutor de whiskey. Dar cât a băut scriitorul la ranch-ul său unde şi-a scris o mare parte din operă, nimeni nu a putut bănui cu două decenii în urmă. Abia după aproape cincizeci de ani de la moartea scriitorului, echipa de constructori care s-a ocupat de restaurarea "casei cu coloane", făcând reparaţiile de rigoare, a făcut o descoperire uluitoare. Deasupra biroului la care lucra Faulkner se afla o trapă foarte bine mascată din interior. Când lucrătorii urcaţi pe o scară, forţând mecanismele, au reuşit cu chiu cu vai să deschidă trapa amplasată, de sus, de pe tavan, au început să curgă o mulţime de sticle goale de whiskey.

După ce s-au urcat în pod pentru a repara şarpanta, constructorii au avut parte de o privelişte neobişnuită. Sticlele de whiskey erau aşezate într-o ordine perfectă şi doar în dreptul trapei se vedea ca un fel de pâlnie prin care ambalajele golite alunecau din pod, sfidând parcă legile gravitaţie şi descriind volute geometrice în aer, pentru a se rostogoli pe podea. Podul semăna cu o bibliotecă imensă, numai că în loc de cărţi erau puse pe stative mobile sticle gole de whiskey.

Contemplând imaginile, constructorii şi-au făcut cruce, văzând că sticlele goale erau aranjate în aşa fel încât imaginea lor arhitecturală reproducea la o scara mai mică ranchul în care locuise scriitorul. În mijlocul podului, au descoperit cu uimire un fel de statuie a lui Faulkner, alcătuită tot din sticle. Umerii lui Faulkner erau aplecaţi peste o pagină pătată de alcool pe care era mâzgălită cu degetul următoare frază: "Un catâr va munci zece ani de bună voie şi răbdător pentru tine, pentru privilegiul de a te lovi o dată". Şi mai jos, ca o consemnare: "Eu am fost catârul".

Adică? s-au întrebat constructorii citind acest pasaj. Ce vrea să însemne asta?!

Nu înţelegeţi? a zis unul. Faulkner ne-a lăsat în urmă o operă impresionantă, care s-a născut din muncă, din frustrări şi din sacrificiu. Biblioteca asta pe care o vedem înălţându-se în pod, ne indică faptul că opera lui Faulkner nu s-a născut din partea plină a paharului, ci din cea goală. Şi dacă s-a născut din gol, atunci alcoolul a stimulat ca aceste goluri să se înmulţească şi să se împrăştie prin lume. Şi asta dintr-un motiv foarte limpede: în tinereţea sa, deşi a fost pe front, Faulkner nu a văzut războiul decât de la distanţă. Dar i-a intuit măreţia şi ororile. America însă le vedea de foarte aproape, ca la microscop. Şi ca să le vadă şi în proiecţie interioară, Faulkner a apelat la alcool. Alambicata frază faulkneriană, un adevărat vertij, avea nevoie de alcool ca să poată ieşi la suprafaţă. Şi nu de orice fel de alcool, ci de whiskey de cea mai bună calitate. De aici şi ultimul testament faulknerian. Biblioteca sa din pod.

Mi-ar fi plăcut să cred, a adăugat restauratorul că în apropierea sticlelor de whiskey au fost găsite şi un set de pipe, saxofoane şi, bineînţeles, postere cu femei fatale întâlnite de Faulkner în saloanele de lux sau în sălile de cinematograf. Le-aş fi înşirat aici pe veranda albă a casei cu coloane, m-aş fi uitat şi eu la ele, până n-aş mai fi ştiut de mine. Poate că atunci aş fi înţeles de ce autorul trilogiei clanului Snopes nu a avut nevoie de tratate enciclopedice şi nici de alte cărţi pentru a scrie, ci doar de sticlele de whiskey şi, din când în când, de femei goale ce au traversat întregul comitat Yoknopatawpha pentru a i se strecura, când scriitorul era beat mort, în aşternut…

*

Scriam zilele trecute că în cercurile literare bucureştene – câte o mai fi rămas – opera lui Caragiale e privită ca un fel de biblie a poporului român. Din această biblie ca dintr-o cutie a Pandorei se revarsă zi şi noapte tot răul societăţii româneşti. Dacă până-n 1989, răul acesta afecta în special păturile intelectuale din capitală, strecurându-se în personalitatea fiecărui tânăr mai de soi, unuia revelându-se sub formă de Mitică pe jumătate pământean, pe jumătate luciferic, altuia sub formă de Rică Venturiano, altora sub formă de coana Joiţica, de Jupân Trahanache, de Goe, de mamiţica, de Ionescu, de Popescu, de Brânzovenescu, de Farfuridi, de Caţavencu sau în chip de Dandanache, însoţit de Cetăţeanul turmentat, azi acest flagel nu bântuie numai capitala, ci s-a răspândit în toate provinciile şi în toate târgurile mai mult sau mai puţin prăfuite ale micii şi minunatei noastre patrii. Dacă dai, de pildă, drumul la radio, nu ai cum să nu auzi după o scurtă vreme un discurs farfuridian, dacă deschizi televizorul personajele lui Caragiale părăsesc micul ecran şi îţi năvălesc în casă. Dacă la televizor pozează în oameni politici trecuţi pe la Bucureşti sau pe la Bruxelles, ţinând discursuri găunoase atât pe partea stângă, cât şi pe partea dreaptă a micului ecran, odată scăpaţi de acolo se răspândesc cu viteza uluitoare a unui nor de lăcuste pe toate plaiurile ţării, lăsând în urmă un pământ ars, presărat cu resturi de vegetaţie mirosind a litere de plumb scăpate din paginile noilor ziare. Nocivitatea personajelor lui Caragiale din era postmodernă afectează poliţia, justiţia, literatura, teatrul, mediul afacerilor, economia, biserica, şcoala, puşcăria, altfel spus, tot ce e viu şi mort. Nu, nu vă încruntaţi sprâncenele: nu am greşit. Nici morţii nu scapă de acest flagel. Ele bântuie lumea asta, după care se refugiază, pentru un timp sau pentru totdeauna, în purgatoriul lumii de apoi. Iar din purgatoriu, nu se duc nici în rai şi nici în iad, ci cad sub forma unor puhoaie nesfârşite de stele înapoi pe pământul românesc, luând mereu alte înfăţişări şi alte forme, potrivite timpurilor noi.

"Convingerea ce o am despre Caragiale, scria Titu Maiorescu, este că are una dintre cele mai vioaie inteligenţe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenuşii din creieri îl scoate mai presus de el însuşi şi-l face capabil de scrieri literare de mare valoare." Şi Titu Maiorescu completează portretul lui Caragiale, ridicând un pic cortina şi arătând o mică parte din faţa nevăzută a autorului "Scrisorii pierdute": "Din cauza acestei părţi a lui, eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc". Care o fi celelalte părţi ale lui Caragiale nu e greu de bănuit. Criticul se referă la tarele de caracter ale confratelui său literar. Dar fără aceste tare, Caragiale nu ar fi reuşit să pătrundă în labirinturile întortocheate şi pline de o mâzgă lunecoasă ale personajelor sale bântuite de morbul miticismului. Scriind, autorul a deschis cutia neagră a Pandorei şi personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară. De fapt, dacă stăm să ne gândim mai bine, ele trăiau în spaţiul real, numai că nimeni nu le percepea malefica prezenţă. A trebuit să vină un scriitor şi să le marcheze, punând o ştanţă pe fruntea fiecăruia şi să le dea drumul să zburde şi să se perpetueze veşnic populând spaţiul mioritic cu personaje pe cât de pişichere, pe atât de malefice.

Cândva, criticul literar Laurenţiu Ulici spune că doi aştri guvernează pulsul vieţii noastre literare. Un astru nocturn şi altul diurn. Binomul acesta, în viziunea criticului, era întruchipat de Eminescu şi Caragiale. Eminescu reprezentând eul nostru profund cu toate neliniştile sale, iar Caragiale eul social, marcat de superficialitate şi goana după câştig. De atunci, s-au scurs însă mulţi ani şi odată cu ei peste astrul nocturn al literaturii române s-a aşternut tăcerea. Astăzi pare-se că societatea românească s-a îndepărtat de Eminescu. El e, din nefericire, un autor mai mult citat, decât citit. În timp ce actualitatea lui Caragiale a crescut. Astrul Caragiale guvernează astăzi nu numai viaţa noastră diurnă, ci şi nocturnă. Nu mai avem idealuri, nu mai avem aspiraţii. Trăim şi zi, şi noapte o comedie ce are ramificaţii nu numai sociale, ci şi ancestrale, suprapunându-se cu destinul poporului român. Răul izvorât din opera sa a devenit nociv, pătrunzând în toate vieţii noastre politice şi sociale. Forţa lui, propulsată de un vid interior stăpânit de hohote de râs, e greu de stăvilit. 
Dar ce s-a întâmplat cu adevărat tragic e faptul că modelul Eminescu a fost alungat nu doar din viaţa noastră publică, lucru, de altfel, explicabil, ci şi din viaţa noastră literară. Azi a devenit aproape un motiv de ruşine să afirmi despre un autor, şi aici vorbesc de poezie, că are puncte comune cu Eminescu. Poezia lui Eminescu e considerată azi caducă. De altfel, pe această temă s-a scris o întreagă literatură. E la modă să spui azi că poezia ta se trage din opera lui Caragiale. O parte din optzecişti şi nouăzecişti, dar şi număraţi poeţi tineri îl au astăzi drept model.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist